„Oribilă stagnațiune” (Moftul român, 1 iulie 1901)
Mările despre miazănoapte, în genere foarte mișcătoare, iau cîteodată înfățișarea perfectă a unei oglinzi. Pe vaste întinderi suprafața lor nu mai prezintă nici un creț; nici o suflare nu mai este în aer; pe cer, nici un nor; parcă marea a murit; e un cadavru nemișcat; și această înțepeneală durează uneori săptămîni întregi. Navigatorii cu pînze, de orice vajnică furtună, de orice uriaș ciclon, n-au mai mare groază decît de această stare cadaverică a mării, pe care ei o numesc calme plat, liniște lată. O corabie cu pînze, în mijlocul unei liniști late, rămîne pe loc fără putință de mișcare, ca o bucățică de hîrtie lipită pe o oglindă. Marinarii cad într-un fel de melancolie zdrobitoare, ca niște prizonieri închiși într-o temniță cu șapte verigi; ei se uită pierduți în zare, așteptînd să sosească suflarea de grație; ei se roagă desperați la cer să le trimită furtuna, ca să spargă calmul plat, redîndu-le libertatea sau moartea expeditivă.
Ceea ce este pentru marinari calmul plat, pentru noi gazetarii este uneori așa-numita morte saison, adică stagiunea moartă, și nu cred să fi trecut ziaristica română vreodată printr-o stagiune mai moartă decît cea actuală.
A! Dumnezeule! cînd mi-aduc aminte de verile trecute!
Războiul sud-african! chestia nenorocitului Dreyfus! remanierea ministerială din iunie! uciderea lui Mihăileanu! uciderea lui Umberto! și mai presus de toate, conflictul româno-bulgar! Sarafoff! Dumitroff! Trifanoff! Ciciu-Penciu șcl.!
Atunci era de navigat pentru noi gazetarii!
Dar astăzi?
Iată intrăm în toiul verii, și nici un conflict interior sau exterior, care să pasioneze publicul cititor! Calm plat!
Două nenorocite capete în Cișmegiu! și pe urmă, ce? Afacerea se clasează.
Cîteva biete cazuri de ciumă la Constantinopol, și acelea, din nenorocire, nu destul de mortale!
Cîteva cazuri de insolație în New York! ș-apoi ce? Căldura tinde să dispară și-mpreună cu dînsa și insolațiile.
Revoluția îngrozitoare ce amenința să izbucnească din cauza scandalului provocat de profesorii care lăsaseră atîția repetenți la examene e conjurată printr-o măsură ministerială: se reînființează corigențele!
Ei! și pe urmă?
Ultima genială ispravă a simpaticului nostru amic, a tînărului, dar deja celebrului jude de instrucție d. J. Th. Florescu: prinderea ilustrului bandit Lache Țiganul!
Și apoi!
Apoi, nenorocire! Numai cu atîta nu se poate naviga pe oceanul publicității române! Morte saison! calme plat!
Sfinte Karkaleki, patron al ziariștilor români! scrie numaidecît un articol de fond senzațional în «Monitorul paradisului», buletinul oficios pe care-l redactezi cu atîta talent și cu așa de frumoasă subvenție, – scrie un articol de fond, sau mai bine o serie de articole de fond cu va-urmale, în care, atrăgînd atenția asupra responsabilităților în direcția mișcării universale, să provoci pe Creator a ne trimite și nouă cîteva zeci de mici scandaluri, ori măcar o mare calamitate publică – conflict intern sau extern, călduri și dezastru agricol ca la New York, ciumă măcar ca la Constantinopol, ori altceva din vastul arsenal de bice cu care din cînd în cînd obicinuiește El să bată omenirea păcătoasă!
Ne trebuie, sfinte Karkaleki, ceva senzațional! Aminteri, leșină, piere ziaristica română de acest oribil calme plat!”
„Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din strada Uranus” (Moftul român, 8 iulie 1901)
Nu știm dacă «Moftul român» are vreo trecere în fața cititorilor, dar sîntem convinși că e bun la Dumnezeu. În numărul din urmă, am fost făcut apel la sf. Karkaleki, patronul gazetarilor români, să pună o vorbă bună pe lîngă Atotțiitorul, rugîndu-l a ne trimite în această morte saison, dacă nu vreo duzină de mici scandaluri, măcar cîteva cazuri de ciumă, măcar o calamitate publică sau un cataclism, un mare scandal cosmic, fără de care presa română rămîen leșinată de tot.
E drept că bunul Creator n-a ascultat în întregime rugăciunea lui sf. Karkaleki; ciuma n-a venit, calamitate publică sau vreun cataclism nu s-au arătat; dar tot nu ne putem plînge că puterea dumnezeiască n-a ținut deloc seamă de exigențele presei române.
Căci, iată că, îndată după apelul ce l-am făcut către sf. nostru patron și după intervenția acestuia în favoarea noastră, Dumnezeu ne trimise oribila dramă din strada Uranus, dramă menită să rămînă în analele criminologiei universale, după ce va fi înviorat leșinata presă română, măcar pentru o lună de zile.
O lună! o lună întreagă salvată!
Ascultați țigănușii pe stradă:
«Drama din strada Uranus!
Noi destăinuiri asupra dramei din strada Uranus!
Adevărul asupra dramei din strada Uranus!
Portretele eroilor dramei din strada Uranus!
Epilogul dramei din strada Uranus!
Mama dramei din strada Uranus!
Fratele dramei din strada Uranus!
Fidanțatul dramei din strada Uranus!
Societatea în fața dramei din strada Uranus!
Adevărul adevărat în privința dramei din strada Uranus!»
Sfintele Karkaleki! patron al presei române, roagă-te la bunul Creator să ne trimită curînd altceva, ca să isprăvim odată cu:
Toate mofturile în privința înfiorătoarei și îngrozitoarei și oribilei drame din strada Uranus!
Ultima oră
În momentul de a pune sub presă, reporterul nostru special află chiar de la nenorocita victimă a îngrozitoarei drame din strada Uranus că ea nu s-ar fi sinucis de bunăvoie, ci că o mînă criminală, al cărui [sic] nume ne scapă încă, dar care, desigur, grație neobositului și inteligentului jude de instrucție J. Th. Florescu, va sfîrși prin a fi descoperit, i-a pus pumnalul în mînă, obligînd-o să-și tragă în inimă o lovitură de revolver.
Nu ne-ndoim un moment de imparțialitatea și zelul justiției noastre și sperăm că ea va descoperi lucruri cu deosebire senzaționale privitoare la această groaznică, fioroasă și oribilă dramă din strada Uranus, care a emoționat atît pe acei care citesc «Moftul român» cît și pe acei care nu-l citesc.”
Cînd e dezastru pentru presă? Cînd nu sînt dezastre!
Nările intelectuale subţiri se încreţesc a dispreţ când vine vorba de senzaţionalismul presei. Oamenii noştri de cultură îşi imaginează o gazetărie neam bun cu Academia. Cearceafuri întregi de text mărunt şi plicticos, în care literele sunt bătute cu ciocanul, să intre cât mai multe pe un rând. Numai că presa nu-i nici un simpozion, nici masă rotundă, nici operă filosofică. Ea se află într-o eternă căutare de evenimente ieşite din comun. De aceea, oricât ar părea de ciudat, deşi citită de oameni normali, presa trăieşte din anormalităţi. Pentru a parcurge ziarele, lectorul are nevoie de vremuri liniştite. Cu toate acestea, gazetăria trăieşte din catastrofe. Când în ţară şi în lume nu sunt dezastre, e dezastru prin redacţii. Caragiale descrie o asemenea atmosferă în „Oribila stagnaţiune”, publicată în „Moftul Român” din 1 iulie 1901.
Ca jurnalist al României de azi, nu trebuie să-l citesc neapărat pe Caragiale pentru a-mi da seama ce înseamnă sezonul mort. Sezonul fără crime, fără cutremure, fără uragane, fără lovituri de stat. Sezonul fără evenimente. Paginile jurnalelor arată jalnic. Trebuie umplute cu mediocrităţi, şi acelea umflate din răsputeri pentru a le da înfăţişarea de evenimente. Prin redacţie bîntuie disperarea. Reporterii scotocesc realitatea cu o minuţiozitate înrăită. Această veritabilă nenorocire pentru gazetărie e surprinsă nu numai de Caragiale, dar şi de amicul nostru Jaroslav Haşek. Zic amic, pentru că autorul lui Svejk a fost şi un bun jurnalist. Iată notaţiile sale din schiţa „Din necazurile unui reporter de ştiri locale”:
„Într-o săptămînă s-a întîmplat să nu se comită nici un omor şi nici un jaf. Mi-am exprimat, în redacţie, părerea de rău faţă de această situaţie, declarînd cu acest prilej că pentru mine viaţa nu are nici un haz dacă oamenii nu se ucid între ei. Cel puţin o mamă denaturată, care să-şi fi terorizat copilul! Dar nici măcar asta! Nimic, absolut nimic”.
Furibund pe o asemenea lenevire a realului, autorul declară, la cafenea, unui domn venit la Praga, potrivit mărturiei sale, spre a se distra:
„– Dumneavoastră aţi venit la Praga să vă distraţi?! am întrebat eu cu un aer de scepticism. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, stimate domn, dar la Praga nu se întîmplă absolut nimic! Toată săptămîna n-a fost săvîrşit nici un omor al cărui mobil să fie jaful, nimeni nu s-a împuşcat, nimeni n-a comis nici un viol, şi dumneavoastră veniţi să vă distraţi la Praga, unde nici măcar un furt n-a fost comis. Au fost vremuri cînd, într-adevăr, era o plăcere să trăieşti pe această lume. Unul se stropea cu gaz şi-şi dădea foc, altul se nenorocea pe el şi întreaga familie, ucigîndu-i pe toţi cu securea, iar altul îşi omora în chinuri mama sau tatăl. Aşa zic şi eu plăcere. Acum însă nu se mai întîmplă nimic la Praga. Absolut nimic. S-au dus vremurile cînd se mai descoperea cîte un înecat. Sau – am continuat eu cu înflăcărare – îmi aduc aminte de un flăcău care şi-a tăiat venele şi, după aceea, s-a zbătut un ceas pe strada Ferdinand pînă şi-a dat duhul. Asta zic şi eu frumuseţe. Azi nu te mai muşcă nici măcar un cîine turbat, şi din păcate nu te striveşte nici un cazan într-o uzină de maşini. Da, domnule, nimic ca lumea nu se întîmplă, nici nu vă puteţi da seama cît e de îngrozitor să trăieşti în asemenea condiţii. Ştim, de pildă, ce deliciu a fost atunci cînd mama aceea denaturată i-a înfipt propriului ei copil ţăruşul acela în fund, adică în rect. Asta zic şi eu eveniment! Mai mare dragul!”.
Nu ştim dacă apelul patetic al lui Caragiale a fost auzit acolo, sus, în ceruri. Sigur e că presa românească s-a procopsit cu o crimă. Prilej pentru Caragiale de a ne demonstra în altă schiță – ”Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din strada Uranus”- cum se transformă în ştire senzaţională o banală crimă.