„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Mihail Bulgakov, „Cîinele vorbitor”, în volumul „Schițe moscovite”

„Orice om desfăşoară activitate culturală în felul său.” – Zicală rusească

Aşa se întîmplă întotdeauna cu trenurile: merg şi tot merg – şi deodată nimeresc în cîte-o fundătură dintr-alea în care nu se află nici dracu, în afară de păduri și activişti culturali.

Un asemenea tren a făcut haltă într-o stație oarecare de pe ruta c.f. spre Murmansk şi a scuipat dintr-însul pe un oarecare individ. Acesta a poposit în stație exact atît cît a poposit și trenul – 3 minute – după care şi-a luat valea, numai că urmările vizitei sale s-au dovedit a fi incalculabile. Omul a izbutit să se fițîie de colo pînă colo prin stație și să lipească la repezeală două afișe: unul pe zidul roșcat din preajma clopotului, iar celălalt, pe uşa posomorîtă a clădirii cu firma:
CLUBUL C.F.

Afişele au stîrnit în stație o adevărată babilonie. Oamenii ajunseseră să se cațăre unul pe umerii celuilalt, pentru a afla despre ce-i vorba.

Oprește-te, trecătorule!! Grăbește-te să vizionezi!
Doar o singură reprezentație în localitate, după care se pleacă la Paris!
Cu acordul conducerii.
Renumitul cow-boy și fachir
JOHN PEIRCE

cu numerele sale de atracție renumite în întreaga lume, cum ar fi: va dansa purtînd un samovar în clocot pe creştetul capului, va călca cu picioarele goale pe cioburi de sticlă și se va culca pe ele cu fața în jos.

ÎN PLUS, LA CEREREA RESPECTABILULUI PUBLIC, VA FI MÎNCAT DE VIU UN OM, PRECUM ŞI ALTE NUMERE DE VENTRILOCVENȚĂ. ÎN ÎNCHEIERE, VA FI PREZENTAT CÎINELE VORBITOR ŞI CLARVĂZĂTOR SAU MINUNEA SECOLULUI XX.

Cu stimă, John Peirce – magul alb.

Pentru conformitate:
Preşedintele Consiliului de conducere al clubului.

***

Peste trei zile, clubul, care cuprindea de obicei vreo 8 oameni, a ajuns să cuprindă 400, dintre care 350 nu figurau printre membrii săi.

Veniseră pînă și țărani de prin împrejurimi, iar bărbile lor cuneate priveau de la galerie spre scenă. Clubul vuia, rîdea, larma zbura-n el de sus în jos. Aidoma unei păsăruici trecu-n zbor prin sală zvonul cum că va fi mîncat de viu preşedintele Comitetului sindical de întreprindere.

Telegrafistul Vasea se aşeză la pian şi, în sunetele cîntecului Dor de patrie, apăru în fața publicului cow-boy-ul și magul John Peirce.

Acesta se dovedi a fi un ins pirpiriu, într-un costum tricotat, mulat pe corp şi împodobit cu paiete. El intră în scenă și trimise publicului bezele. Publicul fi răspunse cu aplauze și urlete:
– E timpul să-ncepeți!

John Peirce se dădu puțin îndărăt, zîmbi, şi-n aceeași clipă cumnățica rumeioară a preşedintelui Comitetului de conducere al clubului aduse pe scenă un samovar burduhos în clocot. Aflat în primul rînd de scaune, preşedintele se îmbujoră la chip de mîndrie.
– Al dumneavoastră-i samovarul, Fedosei Petrovici? se porni publicul să şuşotească.
– Al meu, răspunse Fedosei.

John Peirce apucă samovarul de toarte, îl ridică pe o tavă, apoi întregul aranjament şi-l puse pe creștet.
– Maestro, vă solicit un matachin1, spuse el cu glas sugrumat.

Maestro Vasea apăsă pedala, și matachin-ul prinse a țopăi pe clapele istovitei pianine.
Săltîndu-și picioarele slăbănoage, John Peirce începu să danseze pe scenă. De încordare, chipul i se congestionă. Samovarul huruia pe tavă, trepidînd pe picioruşe și împroșcînd uncrop.
– Bi-is! vuia clubul entuziasmat.

Apoi Peirce își prezentă următoarele numere miraculoase. Descălțîndu-se, păși încolo și încoace pe cioburile de sticlă procurate chiar din stația de cale ferată și se culcă pe ele cu fața în jos. După care urmă pauza.

***

– Şi-acum, hai, înfulecă un om de viu! vui teatrul.
Pierce îşi duse mîna la inimă şi adresă invitația:
– Rog să poftească un doritor.

Teatrul încremeni.
– Petea, du-te tu, propuse cineva dintr-o lojă laterală.
– Deștept mai eşti, i se răspunse din aceeaşi parte, ba du-te tu.
– Așadar, nu sînt doritori? întrebă Peirce, arborînd un zîmbet feroce.
– Să ni se dea banii înapoi! bubui un glas de la galerie.
– Întrucît nu există nici unul doritor de a fi mîncat, numărul din program se suspendă – anunță Peirs.
– Adă cîinele! vociferau cei de la parter.

* * *

Cîinele clarvăzător se dovedi a avea înfățișarea celui mai prizărit exemplar din soiul cîinilor de curte. John Peirce se opri în fața cîinelui și rosti din nou:
– Invit pe scenă pe cei doritori să stea de vorbă cu cîinele.

Răsuflînd din greu după bericile băute, urcă pe scenă preşedintele clubului şi se opri lîngă potaie.
– Vă rog să-i puneți întrebări.

Preşedintele stătu o vreme și se gîndi, se făcu alb la față și întrebă în liniştea de mormînt care se așternuse în sală:
ؘ– Ia spune-mi, cîine, cit e ceasul?
– Nouă fără un sfert, răspunse cîinele scoțînd limba.
– Cruce de aur cu noi! răcni cineva de la galerie.

Făcîndu-şi semnul crucii și îmbulzindu-se care mai de care spre ieşire, mujicii lăsară într-o clipită galeria goală-goluță și se duseră la casele lor.

– Uite ce-i, dragă omule, i se adresă președintele lui John Peirce, ia zi-mi, cîte parale face cîinele ăsta?
– Iertați-mă, tovarăşe, dar acest cîine nu-i de vînzare, răspunse Peirce, acest cățeluş este un erudit, un clarvăzător.
– Vrei doi cervoneți pe el? zise preşedintele, înfierbîntîndu-se.

John Peirce refuză.
– Poftim trei, oferi preşedintele și vîrî mîna în buzunar.

John Peirce se codi.
– Cățeluşule, vrei să vii să mă slujeşti pe mine? întrebă președintele.
– Vrem, cum să nu, răspunse cîinele și tuşi.
– Poftim cinci! slobozi un răcnet preşedintele.

John Peirce scoase un oftat, după care rosti:
– Fie, luați-l.

***

Pe John Peirce, binişor îmbătat cu bere, îl luă şi-l duse următorul tren. Iar el, la rîndul lui, duse cu sine şi cei cinci cervoneți preşedințiali.

În seara următoare, clubul înghiți din nou vreo trei sute de oameni.
Cîinele stătea pe estradă şi arbora un zîmbet îngîndurat. Preşedintele se aşeză în fața lui și-l întrebă:
– Ei, ia spune-mi, dragă Milord, cum ti-a plăcut la noi, pe ruta asta a căii ferate către Murmansk?

Milord însă rămase mut cu desăvîrşire.
Preşedintele păli.
– Ce-i cu tine, întrebă el, ce s-a-ntîmplat, ai amuțit?
Dar cîinele nu catadicsi să răspundă nici de astă dată.
– Vezi că el nu discută cu neghiobii, se-auzi un glas răutăcios de la galerie. Şi întreaga sală fremătă.

***

După exact o săptămînă, trenul debordă în stație un individ. Acesta nu lipi nici un afiş, ci, strîngînd sub braț geanta, se duse întins la club și-l căută pe preşedintele consiliului de conducere.
– Dumneavoastră aveți aci un cîine vorbitor? îl întrebă posesorul genții pe preşedinte.
– Da, răspunse președintele înroșindu-se, numai că s-a dovedit a fi un cîine fals. Nu scoate o vorbă. A trecut pe-aici pe la noi un escroc. El vorbea din burtă în locul cîinelui. S-au dus pe apa sîmbetei banii mei…
– Aşa, vasăzică, spuse îngîndurată geanta, iată că eu v-am adus o hîrtiuță, tovarăşe, precum că sînteți eliberat din conducerea clubului.
– De ce ?! exclamă consternat preşedintele.
– Păi pentru faptul că, în loc să vă ocupați de activitatea culturală, organizați la club măscării, şuşe.

Preşedintele îşi lăsă capul în jos și luă hîrtia.
Melodie de dans cu tempo rapid (sp.). ”

Un mare prozator: Gazetarul Mihail Bulgakov

Cîinele vorbitor e o schiță umoristică, în vecinătatea prozei satirice. Personajul – un escroc simpatic, prin care autorul își bate joc de birocați – îl anunță pe Ostap Bender din romanele lui Ilf și Petrov, Douăsprezece scaune și Vițelul de aur. Scrisă însă de un rus descins din Gogol – Mihail Bulgakov – Cîinele vorbitor depășește valoarea unei schițe umoristice. În marea tradiție a lui Gogol, schița redă o lume:
Cea a Rusiei din primii ani ai regimului sovietic.

Rusiei țariste a lui Gogol i se adaugă Rusia sovietică a lui Bulgakov.
Rezultatul e o lume aparte, fascinantă prin temeliile comice.
Această construcție are drept cărămizi amănuntele semnificative.

Trenul nimerește „într-o fundătură dintr-alea în care nu se află nici dracu în afară de păduri și activiști culturali”; La pianinterpretează „Cîntecul Dor de patrie” nimeni altul decît „telegrafistul Vasea”; Magul John Peirce „se dovedește a fi un ins pirpiriu, într-un costum tricotat, mulat pe corp și împodobit cu paiete”; „cioburile de sticlă procurate chiar din stația de cale ferată”; „Cîinele clarvăzător se dovedi a avea înfățișarea celui mai prizărit exemplar din soiul cîinile de curte”; „Cîinele stătea pe estradă și arbora un zîmbet îngîndurat”.

Schița face parte din volumul Schițe moscovite, apărut la editura Polirom în 2004.
Textele nu sînt însă semnate de scriitorul Mihail Bulgakov, ci de jurnalistul Mihail Bulgakov. E vorba de foiletoane publicate în presa vremii.

În 1920, Mihail Bulgakov a venit la Moscova pentru a se afirma ca scriitor. După jobul ca secretar cu probleme de literatură la o direcție a Comisariatului Poporului, rămîne șomer. Mai că moare de foame.

„Este cea mai neagră perioadă din viața mea. Eu și soția flămînzim… Am alergat prin toată Moscova – nu este nici o slujbă. Pîslarii mi s-au rupt”, scrie el în Jurnal pe 9 februarie 1922.

Ca să aibă cu ce trăi, face gazetărie de duzină. La Monitorul comercial-industrial, la Sirena, la Muncitorul. Teoretic, textele sale ar fi trebuit să moară înainte de a fi publicate, date fiind efemeritatea subiectelor și paginile în care erau găzduite. Bulgakov e însă Bulgakov. Chiar cînd scrie ca să nu moară de foame. Să luăm cîteva exemple și din alte schițe cuprinse în volum:

„Pe strada Petrovka, la ceasurile cînd ziua dă în amurg, peste trotuarele gemînd de lume se revarsă în flux continuu lumina electrică.”; „Pînă la ceasurile tîrzii din noapte forfotește, cumpără, vinde, se îmbulzește prin magazine lumea moscovită, dar și-n tîrziu fapt de seară, cînd acele ceasurilor scăldate – lumină de pe străzi se tîrăsc înspre miezul nopții și la toate magazinele s-au și tras obloanele, Tverskaia cea veșnic animată e tot plină de viață.” (Schița Renașterea comercială)

„Pe lîngă ușierul în uniformă strălucitoare se strecoară un tip mărunțel. Îmbrăcat într-o manta cenușie și avînd pe cap un chipiu al cărui cozoroc e crăpat drept la jumătate. Pe chip i se citesc emoția, dezorientarea. Nasul – tipic unui băutor de basamac.”; „Moscoviți purtînd căciuli cu clape și sumbre gînduri în priviri, cu fețe neîngrijite, nebărbierite, figuri de oameni oacheși cu înfățișare orientală, occidentală, meridională. Paltoane fără căptușeală, roase de atîta purtare, prin care suflă vîntul, și luxoase gulere de biber. Ghete – lipii, cumpărate de la Piața Suharevka, și încălțări elegante de lac. Cărunți și imberbi. Insolenți și politicoși. Domoli și ageri, de neprins, ca argintul-viu.” (Schița Sub cerul de sticlă)

„Soarele de-ntîi aprilie bătu în fereastră și prinse a scînteia în pahare.”; „Vreme de trei ani au dat buzna în locuința lui, ca o pedestrime într-o rețea de sîrmă ghimpată, oamenii în mantale cenușii și în paltoane negre, roase de molii, ca și duducuțe cu genți și impermeabile din foaie de cort, dar în zadar, n-au ajuns la nici un rezultat.”; „Doi erau îmbrăcați în cenușiu, iar unul în negru, purtînd o servietă roșcată.” (Schița În primele linii)

Cîinele vorbitor, asemeni tuturor bucăților din volumul Schițe moscovite,e încă o dovadă că geniul scriitoricesc produce literatură de înaltă valoare și cînd face gazetărie de doi bani.