Mihail Sadoveanu, Fragment din „Jderii s‑au dus în Ţara Leşască”, Frații Jderi, volumul 2, Izvorul alb

„A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu vadurile Prutului. Pînă a nu ajunge acolo, tamazlî­curile străbătură printre bălţi şi stufuri. Apoi la locul care se chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. Ionuţ Păr-Negru chemă la sine pe podar şi‑i puse în palmă de mai înainte brudina, poruncindu‑i să înceapă trecerea îndată după miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă.

― Se poate face aşa?
― Se poate, frate creştine, răspunse moşneagul po­dar, numai dac‑a răsări luna, ca să nu ne batem în capete şi să nu se năruiască vitele în baltă, şi dacă nu mi‑a fi prea somn la acel ceas.
― Te deştept eu, cînd cîntă cucoşul.
― Aşa este, frate creştine şi vrednice meştere, însă chiar la miezul nopţii să ştii că nu‑i bine să lucrăm. La acel ceas să ştii domnia ta că amorţeşte şi glasul cucoşului o vreme, cît ai număra trei sute. Deasemenea la acel ceas putem fi în primejdie, căci uneori începe a sufla vîntul cel rău. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut şi din acele neguri se arată ştima. Umblă într‑un strai alburiu şi se uită cu ochi de pucioasă aprinsă.

Jder privea departe spre afundul zării, unde i se părea lui că se întinde ţara străină.
― Ascultă, brudnice, zise el cu linişte. Eu am dat poruncă şi dumneata s‑asculţi. După ce cîntă cucoşul meu a doua strajă, iese un sfert de lună şi se zăreşte bine la faţa apei.
― Atuncea‑i mai dulce somnul omului, rînji podarul. Jder se veseli şi el.
― De cîţi ani eşti dumneata?
― D‑apoi dă, frate creştine şi vrednice meştere, eu banii de brudină îi număr, căci se poate să mi‑i fure cineva, dar anii vîrstei nu‑i mai socotesc, căci nu‑i fură nimeni. Aş pofti eu să mi‑i împuţineze cineva, dar nu se poate. De ce mă întrebi domnia ta?
― Vei fi avînd şaptezeci?
― Oi fi avînd.
― Ţi s‑a întîmplat, în şaptezeci de ani, vreun năcaz? Să te împungă cineva cu suliţa, să te deie cu capu‑n jos în Prut, ori să te înalţe într‑un copac?
― Nu mi s‑a întîmplat. De ce să păcătuiesc şi să spun că mi s‑a întîmplat?
― Ei, apoi atunci află dumneata că‑n noaptea asta are să ţi se întîmple.

Podarul conteni dintr‑odată din rîs, înfricoşat de privi­rea aţintită a Jderului. Clătină din cap şi se duse să cer­ceteze pripoanele podului. Se întoarse iarăşi la loc, pîndind din vreme în vreme, cînd pe acel neguţător tînăr şi mînios, cînd pe unii din soţii lui, între care se aflau doi cu deosebire de nalţi. Jder le făcuse numai un semn c‑un deget şi ei se şi apropiaseră de vatră.
― Care‑i porunca domniei tale, jupîn Ionuţ? întrebă Onofrei.
― Porunca mea n‑are putere destulă la podarii de la Prut, răspunse Jder, deşi li s‑au pus mai nainte paralele în palmă.
― Atuncea cum să facem? întrebă cu blîndeţă Ono­frei. Tu ce zici, Samoilă?
― Eu zic să‑l pălim în numele tatălui şi să luăm noi în stăpînire podul.

Podarul începu a se tîngui trăgîndu‑se la o parte:
― Înduraţi‑vă, fraţilor creştini.
― Bine, hotărî Jder, treci lîngă foc şi aşteaptă ceasul pe care ţi l‑am poruncit.
― Eu tot socot că ar trebui să‑l apuc de grumaz… era de părere Onofrei.

Pe cînd se întindea pe ape şi‑n bălţi amurgul, începu a spori suflarea vîntului. Într‑o vreme se arătară sub cer neguri despletite, care fugeau cu grabă spre miazăzi. În urma negurilor sosiră stoluri de gîşte sălbatice, din soiul acelora sprintene şi ascuţite la viers care se chiamă gîr­liţi. Se năpustiră asupra bălţilor acoperindu‑le şi asupra stu­furilor, dărîmîndu‑le. Mulţimea lor era aşa de mare şi zvoana aşa de întinsă, încît se întunecă de istov împreju­rimea şi turmele de vite se neliniştiră căutînd să iasă la o lărgime. Încet‑încet, la poruncile şi harapnicele sluji­torilor, boii se alinară pe cînd, prin întunericul nopţii, chemările gîrliţilor şi zbucnirile lor de aripi se prelun­geau în lungul Prutului pînă la mare depărtare.

Cătră miezul nopţii, asupra zvonului de jos, se lăsă alt zvon al înălţimilor. Erau alte paseri străine, de felu­rite neamuri, care alungau unul după altul stoluri repezi, fugind de o spaimă pe care oamenii încă nici n‑o bănuiau.

Podarul veni prin întuneric la Jder.
― Nu ştiu dacă domnia ta, frate creştine, simţeşti în nări miros de omăt, pe vînt. Eu simţesc, ca şi‑n alţi ani cînd vine iarna năprasnic. Ai avut dreptate să te grăbeşti. Mă duc să cercetez pripoanele de dincolo şi îndată după aceea trecem vitele. Oamenii domniei tale or aprinde făchii, luminînd balta.

Bătrînul se grăbi, încingîndu‑şi dulama cu frînghioară şi îndesîndu‑şi căciula pe cap. Ca şi cum l‑ar fi biciuit spaimele sosite pe vînt ale pustietăţilor de la miazănoapte, coborî pe pod şi scripetele începu să scîrţîie cătră ţărmul dimpotrivă.

I se păru lui Jder că bătrînul întîrzie prea mult şi puse pe Onofrei să‑l chiuie de două ori. Nu răspunse nimeni. Poate nu se auzea dincolo din pricina vîntului sporit, ori de larma gîrli­ţilor.

Însfîrşit, la ceasul al treilea al nopţii, podarul se în­toarse şi slujitorii aprinseră făchiie de răşină. Trecură pe pod rînd pe rînd căruţele şi caii de schimb. Aduseră după aceea pe podină boii bătrîni cu tălăngi; şi, în patru soroace, mînară în baltă părţi din tamazlîcuri. Cum se urnea podul şi sunau tălăngile, vitele împinse se duceau după ele înotînd cu uşurinţă. Astfel după miezul nopţii lucrarea era săvîrşită. Cucoşul cîntă la celălalt mal şi pătrarul de lună se arătă printre nourii sfîrtecaţi. Se arătă numai cîteva clipe, căci negurile îl acoperiră. Atuncea se zăriră în vîlvătăile focului cei dintîi fluturi de zloată.
― Rămîneţi cu bine, fraţilor şi creştinilor, se închină podarul. De acuma se chiamă că iarna a scos din grajd iepele cele albe, la împăratul din Miezul‑nopţii. Vă poftesc cale bună pînă la moara lui Onisifor. Acolo, dac‑a fi viscol, să staţi şi să vă hodiniţi.

Oameni şi dobitoace au stătut sub lapoviţă pînă în zori de ziuă. Atuncea au pornit prin mîzgă, alunecînd şi adunînd gloduri. Tavanul de nouri se coborîse şi stropea într­una umezeală rece. Nu se zărea nicăieri nici casă, nici pădure. Înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vîntului. Vitele, mai simţitoare de ameninţarea timpului, se bulu­ciseră în şiraguri, strînse una în alta şi una după alta, grăbind spre zarea necunoscută care se trăgea întruna din calea lor.

Cătră amiază trecură un pîrău al lutăriilor printre ro­vine de pămînt galben şi, lîngă o iezătură, văzură moara. Acolo era stăpîn alt moşneag, care semăna cu cel de la pod. Avea aceeaşi înfăţişare ferită, stînd mai mult într‑o lăture, şi aceiaşi ochi iscoditori. Lîngă moară se înşirau şoproane. Sub rîpa unui mal, săivanuri pentru oi. Gospodari nu se aflau în bătătură, fiind zi de sărbătoare a Sfîntului Apos­tol Toma.

Un slujitor al morarului încăleca chiar atunci cînd in­trau pe iezătură tamazlîcurile.
Morarul ieşise cu capul gol şi‑şi scutura pletele spre el făcîndu‑i semn c‑o mînă să se ducă în treaba lui, să nu mai întîrzie căscînd gura la oameni străini. După aceea ră­mase în zloată, privind lung la şiragurile de vite porumbe. Cînd veni Jder asupra lui cu calul, el se feri şi aşteptă să vadă ce este.
― Noroc bun. Dumneata eşti moş Onisifor?
― Mulţămim domniilor voastre. Eu sînt. Care vi‑i voia? Pe cît se vede, vă întîlniţi la moara noastră cu Za­bava, căci pînă în sară se pune vreme tare. Ia uitaţi‑vă domniile voastre cum se învăluiesc pe vînt cîrdurile de ciori.
― Ba după ce facem popasul care se cuvine, ne ridi­căm şi purcedem mai departe.
― Să iertaţi domniile voastre, dar mie nu‑mi vine a crede una ca asta. Iaca, aveţi săivanurile pentru vite; căci oile noastre nu‑s acasă; se află sub munte.
― Mulţămesc de bunătate, dar noi om sta numai cît trebuie.
― Bine. După ce‑or rîndui slujitorii domniei tale vi­tele şi căruţele, să vie în moară la foc.

Jder descălecă, cu fruntea încreţită, mai cercetînd o dată zările. De şi era ceas de amiază, lumina se mai îm­puţinase şi vîntul îşi sporise asprimea. Dulama de pe el era scorţoasă şi pătrunsă de umezeală. Cu privirile întunecoase, slujitorii mînau vitele la adăposturi.

Ionuţ intră sub şandramaua morii, în miros de făină şi fum rece. Morarul Onisifor veni după el şi deşteptă fo­cul din mijlocul încăperii, cu găteje. Sosiră de afară şi Călimanii; după aceea, cîte unul, şi alţi slujitori. Se în­călzeau şi se zbiceau în bătaia flăcărilor. Îşi ştergeau cu dosurile cuşmelor obrazurile ude şi‑şi uscau în faldurii de dedesubt ai straiurilor mînile pătrunse de zloată.

Onisifor morarul rîdea, ferindu‑şi de fum barba şi închizînd într‑o parte ochii:
― Iaca, să ştii domnia ta, cinstite neguţătorule, că, de cînd ţin eu minte, în opt rînduri am apucat asemenea iarnă devreme. Apoi după aceea omătul acesta al lui Sfîntu‑Toma se duce la rîpă, ca să facă loc altuia. Dar se chiamă că ne cuprinde iarna şi trebuie să scoatem săniile. E mai greu de dumneavoastră cei cu căruţele.
― Ar fi fost greu dacă n‑ar fi poruncile lui Ştefan-Vodă.
― Este vreo poruncă de la Ştefan-Vodă?
― Este.
― Ce fel de poruncă?
― Sînt mai multe, care nu se pot spune. Dar este una pe care trebuie s‑o afle toţi drept‑cre­dincioşii. Măria sa se ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii.
― E‑hei! suspină morarul, frecîndu‑şi cu palma barba încălzită; e‑hei, frate creştine şi cinstite neguţătorule, văd că se ridică voievozii pentru lege; iar Craiul nostru stă şi doarme.

Să ştiţi domniile voastre c‑a ieşit pe lume o poveste adevărată: cum că papistaşii s‑au încuscrit cu păgînii, ca să piardă de pe faţa pămîntu­lui pe pravoslavnici. Nu de­mult a stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfîntu Munte, care avea într‑o răcliţă în sîn lemn sfînt de la cru­cea Mîntuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul Domnului nostru Hristos. Acele odoare sînt fără preţ şi numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să cum­pere cîte o fărîmă. Dau o stamboală de bani şi călugărul le pune pe vîrful unghiei o aşchiuţă… Zice acel călugăr: Să ştiţi că Litovit‑Craiul de la franţuji a avut numai o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într‑o corabie şi a trimes‑o la Mehmet împăratul turcilor; să fie Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale prietin. Iaca ce zile am ajuns noi creştinii. Asta s‑a întîmplat în ziua de Sfîntu‑Ion. De aceea s‑a cutremurat pămîntul. Nu se poate să nu se fi auzit şi în Ţara Moldovei de asta.
― S‑a auzit, cum nu?
― Ei, apoi de asta se vede că se scoală Ştefan-Voievod. S‑a vestit de faptele măriei sale pînă la noi în Pocuţia şi în Podolia. A fost nuntă mare la Suceava?
― Fost.
― C‑o Împărătiţă, care are moştenire Ţarigradul?
― Întocmai precum spui, moş Onisifor.
― Asta îmi place mie mai mult decît orişice. Se află la noi oameni care se gîndesc să treacă subt aripa măriei sale Ştefan-Vodă, cum au mai făcut şi alţii. Sînt şi nişte cazaci care vor să intre în leafă la măria sa; dar se tem. Zice că‑i mare strînsoare la Ştefan-Vodă. Dar tot ei se întorc şi spun că, fără străşnicie, nu se poate oaste bună. D‑apoi şi cînd or ajunge la Sultan Mehmet ş‑or dărîma zidurile, deschizînd comorile… Fiecare oştean îşi pune piatră de olmaz la frunte şi surguci de aur. Dac‑aş fi tînăr, m‑aş vîrî şi eu între acei cazaci. Dar, numărîndu‑mi anii, văd că la altă împărăţie nu mă pot duce decît la aceea unde nu‑i durere, nici întristare. Bucuraţi‑vă, cei tineri, zic.

Eu am trăit o zi‑două
Şi v‑am lăsat lumea vouă.

Moş Onisifor rîdea fără veselie, privind cu luare‑aminte la Ionuţ şi la slujitorii săi şi iscodindu‑i pe fie­care cu ochii.
― Ciudat mi se pare că n‑aveţi arme.
― N‑avem, nu ne trebuiesc, răspunse Ionuţ. Noi avem carte de la Domnie. Şi toţi dregătorii Craiului tre­buie s‑o cunoască lăsînd slobodă trecerea. Am plătit vă­mile măriei sale la Moldova; plătim cu dreptate vămile Craiului, – cine ce are cu noi? Sîntem creştini buni, nu facem nimănui nici un rău.
― Dă, mai ştii domnia ta ce se întîmplă? În Ţara Leşască sînt şi altfel de vameşi decît ai Craiului.
― Cum se poate? Apoi atuncea nu‑i bine şi încep să mă tem.

Morarul clătină din cap. I se părea că n‑are destulă minte acest negustoraş de la Moldova.
Slujitorii aduseră sub şandramaua morii tăbultocul de făină, ceaunele şi brînza, ca să gătească prînzul. Jder ieşi în vîntul de afară. Subt un şopron, între căruţe, Călimanii aprinseseră un foc al lor. Îl potriviseră în adăpost bun, după porunca lui Ionuţ, şi‑l aşteptau numai pe el.

Subt învăluirile ciorilor, care se legănau în văzduh, se răsuceau în înălţime şi se lăsau dintr‑odată asupra pămîntului, se desluşea abia un sat. Dinspre acel sat, pe drumul desfundat, venea un călăreţ. Era tocmai vremea hotărîtă; la amiază, în ziua de Sfîntul Toma, duminică 6 octomvrie. Acel călăreţ era Gheorghe Botezatu Tatarul şi venea cu viforul în spate şi cu veste de la tîrgul Liovului.”