A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Aşteptând, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal îşi face cu măturoiul lui enorm datoria...

Într‑o dimineaţă, cam la vreo două săptămâni după ce‑mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afa­ceri private (aşa‑l numeau ei), veni la mine, însoţit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare de­părtare şi mă rugă să‑i acord o audienţă de o oră, lucru la care am consimţit bucuros, atât din pricina rangului său şi a meritelor sale personale, cât şi a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la curte.

Ca de obicei, la cinci dimineaţa se sună deşteptarea cu ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă prin geamurile căptuşite cu un strat de gheaţă de două degete şi amuţi curând: era frig şi gardianul de serviciu nu avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de geam era întuneric ca în toiul nopţii, când Şuhov se sculase să-şi facă nevoile. Întuneric şi atât.

Mircea Eliade, care a luat asupra lui grija editării acestui volum, îmi cere să scriu câteva rânduri de prefață. O fac cu atât mai bucuros, cu cât găsesc aci prilejul câtorva precizări pe cari le socotesc necesare. Adunarea între scoarțe de volum a unor articole de gazetă, scrise în timpuri și împrejurări foarte variate, este o operație cu totul ingrată.

(Intră Hamlet citind.) Regina: Ce trist se-apropie, citind, sărmanul. Polonius: Plecaţi! Vă rog din suflet, amândoi. Îi ies în cale. (Regele şi regina ies în grabă.)
O! Mă-ngăduiţi. Ce face Hamlet, bunul meu stăpân? Hamlet: Bine, mulţumesc lui Dumnezeu. Polonius: Mă cunoşti, alteţă? Hamlet: Nespus de bine: eşti un neguţător de peşte. Polonius: Nu sunt, alteţă. Hamlet: Atunci măcar de-ai fi la fel de cinstit. Polonius: Cinstit, alteţă! Hamlet: Da, domnule: să fii cinstit, în lumea asta aşa cum e ea, înseamnă să fii un om ales din zece mii.

Prin întunericul opac, pădurarul îşi căută locul şi se aşeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchiu răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sânzienele înflorite. cerurile cu stele şi vânturile, — după care dintr’odată toate purced în scădere. Iarna începe a-şi pregăti harmasarii în grajdurile ei din miază-noapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile.

Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le‑au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi...

Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase... Leanca: La Hanu Dracului... Judele de ocol: Ştiu... Lasă-mă să-ntreb. Leanca: Plătim licenţa, domn' judecător... Prevenitul : Oleo! Judele de ocol: Tăcere! Leanca: ...E păcat pentru mine, domn' judecător... Judele de ocol: Lasă-mă să te-ntreb... Leanca: Te las... Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, ce reclami de la Prevenitul Iancu Zugravu?

care nu plutim în înălţimi side­rale, e un om mare, atotputernic şi de o adâncă înţe­lepciune. Carevasăzică, s-au dus la el toţi cei ce alcătuiau – ca să zic aşa – piedestalul lui. M-am dus şi eu cu tata. Blinelele erau ceva ce nu s-a pomenit, cum nici nu pot să vă exprim, domnul meu: crescute, afânate, ru­mene. Luai una, o înfulecai, după ce întingeai cu ea în untul topit, fierbinte, şi dracu’ ştie cum se făcea, dar următoarea îţi nimerea singură în gură.

egustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rîndurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele‑i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a Orientului. Nu se cunoştea, în rînduiala sau mai degrabă în neorînduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pămîntean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după fantazia momentului, avînd chiar o deosebită plăcere să întoarcă dosul ori coasta cătră alţii, ghiontindu‑i, aşa că, fiind casele ca de un vînt vesel semănate,