Mihail Bulgakov: Pilat anunță eliberarea lui Baraba – fragment din romanul „Maestrul și Margareta”

„De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe podiu­mul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situaţiei.

Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pus­tiu; în schimb, piaţa din faţa sa dispăruse. O potopise mulţi­mea. Aceasta s-ar fi revărsat şi peste podium, şi peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ţinut-o în loc un rînd triplu de soldaţi din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat, şi acela al soldaţilor din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Aşadar, Pilat se urcă pe podium, închizînd pleoapele şi strîngînd în pumn cu străşnicie, maşinal şi fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soa­rele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osîndiţi, care, după cum ştia prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.

Îndată ce mantia albă cu căptuşeala sîngerie se ivi sus, pe stînca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simţi revărsîndu-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a…” întîi în­cet, venind de undeva de departe, de lîngă hipodrom, apoi, crescînd asemenea unui tunet, şi, după ce-şi păstră cîteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut”, gîndi procurato­rul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, cînd alta îşi porni deodată colindul, vibrînd cu şi mai mare putere de-cît cea dinainte, iar în această a doua undă se desluşea un clocot şuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spu­me, în al cărui tumult se învălmăşeau gemete răzleţe de fe­mei. «Au fost suiţi pe eşafod, îşi spuse Pilat; gemetele sînt ale cîtorva femei strivite, în vreme ce mulţimea s-a repezit înainte.»

Aşteptă un timp, ştiind că nici o forţă nu ar putea sili mul­ţimea să amuţească, pînă ce nu se va revărsa tot ce se adu­nase într-însa, şi nu va amuţi singură.

Cînd clipa aceea veni, procuratorul îşi repezi în sus mîna dreaptă, şi peste mulţime se aşternu o tăcere desăvîrşită. Atunci, Pilat aspiră adînc-adînc în piept aerul fierbinte şi strigă:
— In numele cezarului!… şi glasul lui frînt pluti peste miile de capete.

În urechi îi năvăli de cîteva ori un strigăt metalic — co­hortele de soldaţi, avîntîndu-şi lăncile şi însemnele în aer, vuiră:
— Trăiască cezarul!

Pilat îşi ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi ţîşni o flacără verde care-i învălui creierul; şi glasul lui răguşit stră­punse văzduhul, peste mulţime, rostind în arameică:
— Patru nelegiuiţi, arestaţi la Yerushalayim pentru omor şi instigare la răscoală, pentru nesocotirea legilor şi profana­rea credinţei, au fost osîndiţi la o moarte ruşinoasă — răs­tignirea. Osînda va fi îndeplinită îndată pe Golgota! Nele­giuiţii — Dismas, Hestas, Baraba şi Ha-Nozri — se şi află în faţa voastră!

Pilat arătă cu mîna spre dreapta, fără să-i vadă pe cei osîn­diţi, dar ştiind că sînt acolo unde se cuvenea să fie.
Mulţimea îi răspunse printr-un vuiet prelung, parcă de mirare sau uşurare. Cînd vuietul se stinse, procuratorul urmă:
— Vor muri însă numai trei, fiindcă, după lege şi datină, în cinstea sărbătorii Paştelui unuia dintre osîndiţi, la alegerea Micului Sinedriu şi cu încuviinţarea autorităţilor romane, generosul cezar îi redă viaţa demnă de dispreţ!

Strigînd aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, şi peste tot şi toate se aşterne o linişte adîncă. Nu mai desluşea nici o suflare, nici un foşnet, ba chiar veni clipa cînd i se păru că pierise întreaga fire. Oraşul pe care-l ura atîta murise, şi doar el, procuratorul, mai rămăsese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptişe ale soarelui. Pilat mai tăcu vreo cîteva clipe, apoi strigă răs­picat:
— Numele celui căruia i se va da drumul de îndată în faţa voastră e…

Din nou făcu o pauză înainte de a rosti numele, chibzu­ind dacă spusese tot ce se cuvenea; deoarece ştia că oraşul mort se va reînsufleţi după ce el va fi rostit numele fericitului şi nici una din vorbele sale nu se va mai putea auzi după aceea.

«Am spus tot? îşi şopti, fără glas, Pilat. Tot. Numele!» Şi, rostogolind litera «r» peste oraşul învăluit în tăcere, procuratorul strigă:
— Bar-raba!

În clipa aceea i se păru că, ţiuind strident, soarele plesni deasupra capului său, revărsîndu-şi văpaia în urechile lui. Şi, în văpaia aceasta, se-nvolburau sălbatic urlete, ţipete as­cuţite, gemete, hohote de rîs şi fluierături.

Pilat se întoarse şi o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestriţ al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Ştia că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz şi curmale, că, în mulţimea ce urlă, oamenii se caţără, strivindu-se unii pe alţii, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morţii omul! Cum desfac legionarii frînghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascu­ţită în braţele răsucite la interogatoriu, cum se schimonoseşte şi geme acest om, schiţînd totuşi un zîmbet stupid, de nebun.

Procuratorul ştia că, în vremea asta, escorta însoţea spre treptele laterale pe cei trei cu mîinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraş, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, ştiind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osîndiţi.

Prin vuietul mulţimii ce se potolea treptat se auzeau acum desluşit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetînd în limba arameică şi elină ceea ce procuratorul strigase cu cîteva clipe mai înainte. În afară de toate acestea, auzi apropiindu-se un tropot cadenţat de copite şi glasul trîmbiţei cîntînd o melodie scurtă şi veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor căţăraţi pe acoperişu­rile caselor rînduite pe strada care ducea de la bazar spre piaţa hipodromului şi strigăte de: „Ia seama!”

Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieţei, ţinînd în mînă un însemn, îl avîntă speriat, şi întreaga pro­cesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul şi es­corta — se opri.

În trap tot mai întins, un grup de călăreţi ieşi ca vîntul în piaţă, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulţimea de oa­meni şi să se îndrepte spre Golgota, luînd-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viţă de vie.

Comandantul călăreţilor, un sirian, micuţ ca un băieţandru, tuciuriu ca un mulatru, ajungînd în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subţire, scoţînd din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicîndu-se pe picioarele dinapoi. După ce vîrî sa­bia în teacă, tînărul comandant biciui calul peste grumaz, făcîndu-l să cadă pe picioare, şi porni în goană pe ulicioară, îndepărtîndu-se în galop. în urma lui, în rînduri de cîte trei, într-un nor de praf, zburau călăreţii, şi vîrfurile lăncilor, uşoa­re, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vîntul chipuri ce păreau şi mai întunecate în contrast cu turbanele albe şi dinţii sclipitori, ce şi-i arătau rînjind.

Stîrnind nori de praf, călăreţii pătrunseră în ulicioară, şi ultimul care trecu prin faţa lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trîmbiţă sclipind în soare.

Ferindu-se de praf cu o mînă şi strîmbîndu-se nemulţu­mit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul şi escorta.
Era în jurul orei zece dimineaţa.”