Minutul 160 Ajung la calea ferată. Cotesc la dreapta, în lungul ei. Minutul 161 Merg repede, în câmp. Gara nu se zăreşte încă. Aud un zgomot îndepărtat. Mi-e teamă să nu fie trenul. Întorc totuşi capul în urmă să mai privesc luna. Minutul 162 O clădire lângă linie. Crezusem că e gara. Dar se vede că nu-i decât un canton. Din fericire zgomotul a încetat. Nu era trenul. Mai am răgaz. Minutul 163 Desigur, ar fi idiot să pierd trenul. De aceea, mai bine să mă grăbesc. Minutul 164 Merg repede în lungul linei ferate. Minutul 165 Lumini palide în întuneric. În sfârşit, gara! Bine că am ajuns.
„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea.
contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. În universul dintr‑o dată întors la tăcerea sa, se înalţă miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconştiente şi tainice, invitaţii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei. Nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea. Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ.
Rămas pe drumuri, hărţuit de răutatea oamenilor şi cu o neîncredere în viitor, pe care împrejurările păreau c-o îndreptăţesc, poetul aleargă să se adăpostească pe la prieteni. Bojdeuca ţără- nească a lui Creangă din mahalaua Ţicăului, unde noaptea lătrau câinii ca la sate, îl primi cu o voie bună care alină rana lăuntrică a lui Eminescu, răscolită de curând şi de moartea Ralucăi Eminovici (15 august 1876).
Pe Josef K. Îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. Mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămând şi mirat totodată, sună.
Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe jos... De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască mai dinainte locul şi momentul de întâlnire.
Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.
Aideţi să vorbim degeaba, Că tot n-avem nici o treabă. Fiindcă Gura nu cere chirie, Poate vorbi orce fie. De multe ori însă Vorba, din vorbă în vorbă Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn) Ş-atunci vine proverbul: Vorba pe unde a ieşit Mai bine să fi tuşit. De aceea Când vei să vorbeşti, la gură Să aibi lacăt şi măsură. Adică: Vezi bârna din ochiul tău Şi nu vorbi p-alt' de rău. Spre pildă: Când vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros.
În august, cînd trupele a cinci țări ale Pactului de la Varșovia au trecut granițele Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a accentuat poziția specială a României. El s-a distanțat de Uniunea Sovietică și a început să afirme pretutindeni pretenția sa de a fi respectată independența și suveranitatea României. Această cerere, evidentă în sine, pe care o repeta cu fiecare ocazie, s-a transformat într-un un fel de incantație care îi permitea să acumuleze dividende de două feluri.
Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: – Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă.
– Ciuma!, strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni.