Printre oamenii publici împotriva cărora s-a dezlăntuit opozitia cea mai acerbă, pe vremuri, de către liberalii cu apucături de iacobini, a fost Lascăr Catargi, șeful partidului conservator – șeful albilor, cum li se zicea atunci. Omul acesta, care-și începuse cariera ca zapciu în Moldova, o continuase ca ispravnic și, recunoscut pentru energia lui reflectată când era vorba de păstrarea ordinii în epoca aceea de tulburări continue, se înălțase, apoi, până la scaunul de sfetnic al Coroanei, omul acesta avea, în ochii adversarilor de atâtea culori, două cusururi mari, care, de fapt, erau două mari calități: era abil în politică și dușman al năzuințelor nelegitime.

Poale din pricina vecinătății cu slavii, mălăieți și mistici; poate din a îndelungatelor raporturi cu aristocrații polonezi care plecau, din Lemberg, călări, ca să conducă menuetul la balurile curții, în Versailles; poate, în sfârșit, influențați de ofițerii lui Napoleon, care, după Berezina, împrăștiați prin Orient, se rătăciseră prin Moldova ca profesori, ca ingineri și unii ca actori – fapt e că, fără să se poată spune hotărît ce e mai bine sau mai rău, caracterul românului de peste Milcov se deosebește, uneori adânc, de al compatriotului de dincoace. De la gospodărie, la intonație și până la moravurile electorale, moldoveanul diferă de muntean nu întotdeauna avantajos, dar întotdeauna aproape fundamental.