Poale din pricina vecinătății cu slavii, mălăieți și mistici; poate din a îndelungatelor raporturi cu aristocrații polonezi care plecau, din Lemberg, călări, ca să conducă menuetul la balurile curții, în Versailles; poate, în sfârșit, influențați de ofițerii lui Napoleon, care, după Berezina, împrăștiați prin Orient, se rătăciseră prin Moldova ca profesori, ca ingineri și unii ca actori – fapt e că, fără să se poată spune hotărît ce e mai bine sau mai rău, caracterul românului de peste Milcov se deosebește, uneori adânc, de al compatriotului de dincoace.
De la gospodărie, la intonație și până la moravurile electorale, moldoveanul diferă de muntean nu întotdeauna avantajos, dar întotdeauna aproape fundamental.
Duduile grăiesc cu un accent moale, care le face grațioase chiar dacă Venus a fost parcimonioasă cu darurile; bărbații, în societate, sunt de comerț plăcut, indiferent dacă în politețea, întotdeauna corectă, intră ori nu suficientă doză de sinceritate; și funcționarii, resimțindu-se, prin tradiție, de atmosfera coconilor de altădată, sunt flexibili – sunt făcuți, parcă, să aplice clauza minorităților…
Acolo însă unde nu mai e nici o asemănare între moldovean și muntean este arena în care se desfășoară luptele politice.
La noi, ordinea de bătaie se rânduiește în hinterlandul[1] Băncii Naționale ori al instituțiilor acum comercializate; îl execută, în tranșeele urbane, primăria, iar pentru regiunea rurală, prefectul de județ cu seizii[2] respectivi. Asaltul îl pornește Foloștină, aprig, ucigaș – apărat de artileria căreia ministerul de interne îi slujește drept cap de pod.
Și se rănește morala publică pentru un loc de consilier comunal!
Acolo, la Iași, cadrele, cel puțin pe vremea despre care amintesc, erau compuse din oameni de societate; căpeteniile, impresarii purtau mănuși – iar trupele de acoperire mânuiau la ruse de guerre[3], nu bâta ori mandatul de arestare în alb.
Din cauza acestor condiții excepționale, în Moldova, la Iași, de pildă, nu se puneau ceea ce se cheamă „candidaturi oficiale“, pentru că alegătorul, cel mai din urmă, refuza cu obstinație să voteze o persoană pe care nu o cunoștea prin sine, de pe fapte ori de pe faima pe care o avea în ținut.
Cu moravurile acestea, Moldova o singură dată a ales un muntean, și acela a trebuit să fie generalul Manu – pe când Muntenia a votat, cinstit, pe Florian; Ardealul a preferat, serios, pe Cristian Tomulescu – iar Moții l-au găsit vrednic pe Rusu Abrudeanul…
Arbitru în alegeri, din partea liberalilor, era la 1898 Ghiță Mârzescu – c’conu Diță, cum îi ziceau părinții celor care redactează, acum, anumita presă.
Ceilalți, opoziția, aveau pe Bădărău.
Campania se făcea intens, dârz, fără răgaz – dar la lumină, pe față, corp la corp, cavalerește.
Agenții lui Mârzescu din Ciurchi și ai lui Bădărău de la Nicolina se întâlneau, prietenește, cu ai lui Gane, la Lupu Fleică, ori cu ai lui Greceanu, la Vita Longa, și, de pe tonul amical pe care șăguiau, părea că sunt toți din Tătărași, din aceeași tabără toți.
Dar dacă exteriorul era pașnic, sufletul cetelor era ardent, fiindcă lupta dându-se între personalități, trupele erau permanent ținute sub presiune.
C’conu Ghiță își inspecta posturile în ziua bătăliei și, din ceată în ceată, distribuia ordine, potrivit cu peripețiile episodului angajat. Bădărău, tistul[4] celuilalt corp expediționar, zmolit la față și sinistru sub mustața-i fioroasă de pompier necăjit, schimba, cu adversarul, glume facețioase[5] – pe când Chirilă, cu piota[6] de la Trei-Calici, îi comunica, cu anecdote de circumstanță, pulsul pieței electorale.
Așa stăruitor își cultivau clientela acești agenți de rasă, încât îi știau până la unitate pe coreligionari – ba, în preziua luptei decisive, matadorii făceau rămășag pe numărul, exact, de voturi ce vor dobândi candidații respectivi.
Costache Chirilă, în special, știa, în tot cuprinsul Iașiului, în ce curte sunt câini și, bob numărat, ai cărui alegător se dau pe furiș. În preajma alegerilor, Mârzescu și Bădărău, avocații cei mai de frunte, nu pledau decât, gratis, pentru partizani. Cine avea nevoie de sfatul lor, trebuia să fie înscris în partid sau să se înscrie atunci, cu legământ de a-i vota candidatul.
Pentru păgâni nu era asistență juridică în timpul perioadei electorale.
Era vacant, la Iași, în 1908, colegiul întâi de Senat.
Liberalii puseseră sau, mai propriu, fiindcă Dimitrie Sturdza era dur la resentimente, se resemnaseră să primească candidatura lui Mârzescu; conservatorii, aliați cu radicalii, susțineau pe generalul Manu, care, ca unul care nu cultivase niciodată Moldova, n-avea încredere în ascendentul său asupra alegătorilor, de aceea nu primise să i se pună candidatura decât după ce Greceanu, Grigore Cogălniceanu și Vlădoianu îl asiguraseră, pe cuvântul lor de boieri, că s-a lucrat colegiul și că sunt asigurate toate șansele de succes.
Se dăduse trupelor semnul de recunoaștere; se fixase corpul de asalt, după ce se așezaseră vedete pe la rohatcă[7] – și se încheiase pointajul definitiv.
Seara, când conservatorii, care aduseseră pe toți bonzii din Capitală, ieșeau de la Petrea Bacalu, unde avuseseră întrunirea, Bădărău angaja rămășag cu Mârzescu cum că generalul va întruni 107 voturi, iar el, candidatul liberal, nu va obține decât 101.
Pariul s-a comunicat, de către amândoi, lui Take lonescu.
A doua zi, la primărie.
Oștile stau față în față.
La mijloc, comandanți superiori, Bădărău, cu, sub
masca-i funebră, un surâs de copil nevinovat; Mârzescu, în veston, cu caschetă, în ghetre, cu cravașă și ras, ca un jockeu în momentul când se dispută Derby-ul – înconjurați amândoi, ca niște suverani, de statele majore respective: Greceanu, Co- gălniceanu, doctorul Bogdan, Buțureanu, Peride, Costea Balș, Vlădoianu, les gros bonnets[8] ale opoziției; apoi Gane, Tacu, Săndulescu, Penescu, Fântânaru, Atanase Gheorghiu, mădulare, mai toți, dinspre municipalitate.
Pe flancuri, c’conu Costache Lepădatu exultează meritele, mai vârtos onestitatea à toute epreuve[9] a partidului liberal; Ghibănescu, modest ca o domnișoară de pension, dezleagă „traista-i cu vorbe“ pentru cei care nu și-au găsit încă echilibrul sufletesc între cele două programe; iar Malhasovici, un credincios al lui Greceanu, proptește, cu moldoveneasca-i lapidară, curajul celor îndoielnici – pe când, într-un colt, Hax, fruntaș în compania de specialități a radicalilor, explică părintelui Savin, în idiș și cu citate din Talmud, rostul istoric al șabăsului[10] Yom Kippur.
Agenții se multiplică și asudă ca să aducă informații despre dispoziția celor de la periferie.
Pe la 10, Bădărău telegrafiază lui Take lonescu:
O să am 106. M’o tras pi șfară on popă.
Sosește un pâlc de alegători. Salută egal de reverențios pe ambii șefi și intră, pe rând, în sala de vot.
Mârzescu jubilează.
Bădărău, cu urechea plecată spre Harnagea, mai mare printre dascălii de la țară, își freacă palmele – semn că e în apogeul bucuriei.
Mai sosește un pâlc și încă unul.
Mârzescu glumește.
Bădărău, la un semn făcut de Havas, căruia legea-i interzicea accesul urnei, se încruntă. Mustaţa-i se face caier, iar sprâncenele, cătrănindu-i figura, îi dau înfățișare lugubră.
În urma acestui incident, pe care nu l-au observat decât cei familiarizați cu mobilitatea sufletească a răzășului, se telegrafiază lui Take Ionescu:
Rămas 105. Încă on popă trădător.
Pe sub seară, urna și-a vărsat secretul: 105 cu 103. Generalul Manu e proclamat ales.
Matadorii și-au dat mâna și s-au felicitat reciproc, ca după un duel între gentlemeni.
După proclamarea scrutinului, banchet la Mitică Greceanu și mese în Țicău, mese la care petreceau, de-a valma, amicii lui Bădărău cu partizanii lui Mârzescu.
Dimineața, pe când, în trăsură, mergeam la gară, generalul, care nu știa de pariu, dar era obsedat de marota că radicalii nu sunt sinceri, îmi zice :
— Din câte mi-a spus Vlădoianu, pare că în alegerea asta a lucrat și Bădărău…
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Colonie sau ţară slab dezvoltată, dependentă economic de metropolă.
[2] RândașI, grăjdarI (la Curtea domnească).
[3] Şiretlicul războiului.
[4] Căpetenie, înalt funcţionar de stat.
[5] Faceţios – glumeţ, hazliu, poznaş.
[6] Unitate de infanterie, mulţime de oameni.
[7] Barieră, loc la intrarea în oraş unde se încasau taxe.
[8] Marile pălării, capetele, căpeteniile, băieţii mari.
[9] Infailibilă.
[10] Sabat, şabăs, şabăţ – ultiuma zi a săptămânii la evrei.