Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 1364, anul V, luni, 16 decembrie 1996, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Unii jurnalişti au găsit de cuviinţă să atragă atenţia coaliţiei CDR – USD – UDMR că nu se mai află în opoziţie, ci la putere. Degetul acestor lucrători cu condeiul a fost doar aparent mustrător cu noii stăpîni, în realitate el s-a vrut – şi chiar aşa s-a şi trădat – o mîngîiere. Pentru a desemna linguşirea, românii apelează la zicala cu limba. Se pare că unii dintre confraţi, simţind, în ultimii şapte ani, o nevoie şi de ceva dulce pe limbă la adresa puterii, s-au gîndit să nu apeleze, totuşi, pentru alintarea învingătorilor din noiembrie 1996, la instrumentul tradiţional, devalorizat de „Vocea României“ şi „Dimineaţa“. Drept urmare, ei au început să lingă noua putere cu degetul. Mustrarea lor la adresa coaliţiei CDR – USD – UDMR s-a referit la faptul că e prea blîndă cu învinşii. Că nu-i beleşte şi nu le pune sare pe carnea vie, cum au făcut foştii care erau la putere cu actualii cînd aceştia se aflau în opoziţie. Or, între noi fie vorba, coaliţia CDR – USD – UDMR tocmai o astfel de mustrare aştepta! Să aibă pretextul nu numai de a-i tăvăli prin pulbere pe guvernanţii din ultimii ani, dar şi de a invoca, în sprijinul neputinţei lor, deja bine cunoscuta: „dezastruoasa moştenire“.
Lepădînd balele linguşitoare de pe afirmaţia că alianţa CDR – USD – UDMR nu realizează noua sa ipostază, cea de proprietară a puterii, mă grăbesc s-o pun şi eu pe hîrtie. Nu pentru a-i cere, vorba unui deget devenit deja limbă dulce, „să fie bărbată“, ci pentru a o avertiza că tot ce se întîmplă la ora actuală în România se pune pe seama ei. Din acest punct de vedere, coaliţia CDR – USD – UDMR trebuie atenţionată să conştientizeze, în sfîrşit, că nu mai este în opoziţie. Cînd se afla în minoritate, lucrurile erau destul de uşoare pentru ea. Ori de cîte ori venea vorba de ceva rău – de la necazurile cotidiene pînă la ţinerea României cu nasul lipit de clanţele uşilor de la cancelariile occidentale –, actuala putere, la vremea respectivă opoziţie, arăta spre foştii majoritari. Ei erau de vină pentru toate. Şi pentru că nu veneau investitori străini în România, şi pentru că hoţul de măcelar din Piaţa Matache fura la cîntar.
Acestui adevăr i se supune şi ceea ce s-a numit şi se numeşte imaginea Parlamentului în ochiul opiniei publice. Toate sondajele de opinie din ultimii patru ani au situat această instituţie de seamă a democraţiei noastre pe un loc de unde începe, apucînd-o în jos, repetenţia. La vremea respectivă s-a pus această imagine dezastruoasă pe seama majorităţii parlamentare pedeseriste. Chiar dacă, la vremea respectivă, coaliţia numită Patrulaterul roşu s-a străduit să demonstreze că lăcomia, chiulul, preacurvia, prostia şi alte păcate capitale puteau fi găsite şi la unii parlamentari ai opozitiei, totuşi, responsabilă de imaginea dezastruoasă a Parlamentui trecea în ochii opiniei din România coaliţia majoritară. Acum, după alegerile din noiembrie 1996, avem o nouă majoritate parlamentară. Chiar dacă în băncile din Palatul Poporului dorm, sforăind, mai mult sau mai puţin televizat, şi parlamentari ai noii opoziţii, chiar dacă păcatul lăcomiei se întîlneşte şi la foşti, totuşi, de imaginea de ansamblu a actualului Parlament e responsabilă noua coaliţie majoritară. Ea n-are nici un motiv să arunce vina imaginii tembele a Parlamentului pe seama opoziţiei. Nu numai pentru că, în chip automat, opinia publică percepe actualul Parlament ca fiind nu unul pedeserist, ci unul cederisto-usedisto-udemerist, dar şi pentru că, spre deosebire de fosta majoritate, noua beneficiază de o forţă ieşită din comun de a-şi impune voinţa asupra întregului Parlament.
Din nefericire, se pare că noua majoritate parlamentară nu realizează acest adevăr. Ea nu-şi dă seama că pe umerii săi se aruncă deja toate metehnele parlamentare, devenite tradiţionale după decembrie 1989. Cum să-mi explic, altfel decît prin această incapacitate a coaliţiei CDR – USD – UDMR de a sesiza noua ipostază, faptul că fiecare odraslă de deputat va primi, prin hotărîre a Biroului Permanent al Camerei, un cadou în valoare de 50.000 de lei? Pe vremea fostului Parlament s-a făcut mare caz de păcatul aleşilor poporului de a se gîndi la ei înşişi şi apoi la popor. Ori de cîte ori venea vorba de acest păcat, opoziţia arăta cu degetul spre majoritate. Noi – ziceau parlamentarii CDR, USD şi UDMR – am fi vrut să fie altfel. Dar noi sîntem mici şi puţini. De vină că parlamentarii trec în ochii poporului drept nişte ahtiaţi după privilegii sînt cei mari şi mulţi: adică deputaţii şi senatorii Patrulaterului roşu. Cei ce făceau legea în Parlament. Acum, coaliţia CDR – USD – UDMR nu mai poate invoca asta. Prostia de a cheltui pentru sărbătorile de iarnă peste 50 de milioane de lei, într-un regim pe care preşedintele Emil Constantinescu l-a definit ca stînd sub semnul soganului „Austeritatea guvernanţilor înaintea austerităţii poporului“, apasă pe seama noii majorităţi.
Un păcat de moarte al fostului Parlament l-a reprezentat trîndăveala. Dacă guvernul Văcăroiu s-a mai hărnicit din cînd în cînd, Parlamentul roşu a lăsat impresia unei instituţii avînd drept ţel fundamental acela de a nu face nimic. Din cauza acestei lenevii, zeci de legi au zăcut prin sertare, iar cele scoase din uterul votului cu forcepsul au ieşit handicapate. Lesne de înţeles că acest păcat a fost pus pe seama fostei majorităţi parlamentare.
Avem acum, după alegerile din noiembrie 1996, o nouă majoritate. Ei îi revine misiunea de a face din Parlament o instituţie vie, dinamică, prin vinele căreia curge sînge şi nu bragă. Ce putern constata însă? Că noul Parlament, ce trece în ochii ţării drept Parlamentul CDR – USD – UDMR, riscă să lase şi el imaginea unei instituţii ce trage la aghioase. Situaţia dramatică a ţării cere să se ia măsuri radicale cît mai grabnic. Multe dintre acestea ţin de competenţa Parlamentului. Pentru ca instituţia să răspundă acestui comandament naţional ea trebuie să funcţioneze, în noua sa componenţă, ca o bielă-manivelă a unei locomotive de accelerat. Or, ce putem vedea? De la constituirea sa, în 23 noiembrie 1996, noul Parlament n-a făcut nimic din ce ar avea nevoie ţara. Timp de aproape o lună, senatorii şi deputaţii şi-au irosit inteligenţa şi energia pentru a stabili numele comisilor de specialitate, pentru a se împărţi pe aceste comisii şi, mai ales, pentru a se alege ca şefi ai acestora. Cînd au terminat-o cu pusul comisiilor la cale, s-au apucat de alte lucruri, la fel de inutilc prin raportare la situaţia din ţară. Cînd nu s-au sărbătorit, s-au ciondănit pe locurile din sală, au încercat cu fundul moliciunea scaunelor, au verificat butoanele aparaturii, au făcut schimburi mai mult sau mai puţin amabile de discursuri interminabile.
Într-un fel, românii i-au înţeles. Întîmplarea din noiembrie 1996 a fost pentru noua majoritate ca un soi de nuntă. Nu urmează acesteia luna de miere?! Nu-i nimic, şi-au zis ăia de
i-au ales, o să termine cu dezmierdările de însurăţei şi o să se apuce de treabă. Aşa se întîmplă de altfel şi într-o nouă familie. După ce s-au giugiulit pe săturate, mirii aranjează așternutul mototolit, fac patul și se apucă de treabă prin casă. Ei bine, iată că Parlamentului, dominat acum de o nouă coaliție, cîștigătoare a alegerilor prin promisiunea de a munci pînă o trec sudorile pentru a scoate carul patriei din mlaștina ajunsă pînă dincolo de osii, nici prin gînd nu-i trece de așa ceva! Aflată de vreun an în zaifet electoral, țara are nevoie mai mult ca oricînd de legi. În loc să se apuce de ele, Parlamentul se pregătește de sărbătorile de iarnă. Iar după sărbători, cu mîinile și fălcile răpuse de atîtea cratițe de sarmale și atîtea damigene cu vin, parlamentarii vor intra în vacanţă. Pînă în februarie. Firește, așa scrie la Constituție. Că aleșii poporului, după ce au ostenit un an întreg la aratul legilor, să-și ia o binemeritată vacanță. Numai că tot la Constituţie scrie că Parlamentul poate sări, cînd viața o cere, peste această perioadă de siestă. Potrivit art. 63, Camera Deputaților și Senatul se pot întruni în sesiuni extraordinare.
N-ar fi cazul oare ca, în condițiile dramatice ale României de azi, după un an electoral, an în care mai mult s-a pălăvrăgit decît s-a muncit, Parlamentul să renunțe la vacanța din ianuarie 1997? Să se întrunească, așadar, într-o sesiune extraordinară, pentru a da țării cît mai repede legile pe care realitatea le poruncește? Firește că da. Pentru aceasta e nevoie, tot potrivit art. 63, fie de cererea președintelui României, fie de cea a biroului permanent al fiecărei Camere, fie de cea semnată de o treime din rîndul deputaților sau senatorilor. Renunțarea la vacanţa păgubitoare din ianuarie 1997 depinde așadar de președinte, de birourile permanente sau de o treime din numărul aleșilor poporului. Și președintele, și birourile permanente, și treimea sînt în mîinile noii puteri. De aceasta din urmă depinde ca Parlamentul României să se întrunească, în ianuarie 1997, într-o sesiune extraordinară. Altfel spus, să lase deoparte vacanţa și să se apuce, în fine, de lucru.
Încrezători în făgăduielile electorale ale noii puteri, de la președinte pînă la majoritatea parlamentară, așteptăm inițiativa, mai mult decît necesară, a convocării unei Sesiuni extraordinare a Parlamentului pentru ianuarie 1997. Fostele parlamente feseniste și pedeseriste au fost poreclite în fel și chip pentru păcatete lor: al rușinii, al prostiei etc. Ține noul Parlament, care nu mai e nici fesenist, nici pedeserist, ci cederisto-usedisto-udemerist, să intre în istorie sub porecla de Parlamentul puturoșeniei?
