„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cum a devenit Cuza gelos pe Kogălniceanu

Istoricii aplecaţi asupra Domniei lui Cuza sînt de acord că începutul prăbuşirii a fost ruptura de Mihail Kogălniceanu. Lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost dată în complicitate cu acest mare om politic. După Lovitură, se trece la elaborarea de legi pe bandă rulantă. Aşa cum spune însuşi Cuza în Mesajul din 6 decembrie 1864, „ceea ce nu s-a făcut în 5 ani s-a făcut acum în 5 luni“.

Uriaşa „productivitate pe tărîmul legiferării“, cum subtil ironic zice A.D. Xenopol în a sa Istorie, ar fi fost imposibilă fără M. Kogălniceanu în fruntea Guvernului. Legea rurală, decretată la 15 august 1864, piatră unghiulară a noului regim, autoritar, e în mare parte şi rezultatul unei implicări a lui Mihail Kogălniceanu.

Şi totuşi, acest cuplu politic, deosebit de funcţional şi înaintea Loviturii de stat, se fisurează mai întîi, pentru a se rupe în cele din urmă.

Cum s-a ajuns aici?
Indiscutabil, pornind de la Alexandru Ioan Cuza. Scrie A.D. Xenopol în Istoria sa:

„Cu toate că vremile erau foarte grele, adăogîndu-se pe lîngă frămîntările lăuntrice, produse de lovitura de stat şi de legea rurală, noua complicaţie în chestiunea mănăstirilor închinate, precum şi alte greutăţi, totuşi domnitorul era aproape să răspingă din a lui colaborare pe ministrul, care pînă atunci se sprijinise atît de mult“.

Şi tot marele istoric, autorul celei mai complete şi mai profunde dezbateri a epocii Alexandru Ioan Cuza (în volumele XIII şi XIV ale Istoriei românilor din Dacia Traiană (1914) găseşte o explicaţie pentru schimbarea Domnitorului:

„Pricina acestei hotărîri a domnului stă în un simţămînt ce ne vine cam greu de înţeles la Alexandru Ioan I, un soiu de gelozie faţă cu ministru său care ce e drept se purtase aşa, încît atrăsese asupra lui o mare parte din recunoştinţa pe care ţărănimea o arăta pentru a ei împroprietărire“.

Istoricii sînt de acord că punctul de plecare îl constituie călătoria lui Kogălniceanu în regiunea de nord-vest a Munteniei şi în Oltenia. Constantin C. Giurescu în Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, crede că voiajul n-avea nimic suspect.

Kogălniceanu urmărea:

„Pe de o parte spre a-şi da seama de ecoul legii şi eventual de primele reacţii ostile, pe de alta, spre a inspecta administraţia capitalelor judeţelor străbătute“.

Dimitrie Bolintineanu, în Viaţa lui Cuza Vodă, pipăie şi intenţii mai puţin salutare:

„D. Kogălniceanu face o călătorie prin ţară în mica Valahia. El face a fi primit ca un Domn“.

Dimitrie Bolintineanu a fost un apropiat al Domnitorului. L-a însoţit în Călătoria la Constantinopol, a primit postul de Ministru al Culturii şi chiar dacă a demisionat, nervos pe Camarilă, a rămas credincios lui Cuza, căruia i-a dedicat o carte în plină atmosferă antiCuza, la doi ani după Lovitura de stat din februarie 1868. Pentru a lua de pe umerii Domnitorului o parte din povara răspunderii, Dimitrie Bolintineanu sugerează că premierul şi-a pus la cale primirea triumfală.

Pentru că, într-adevăr, toate mărturiile dezvăluie o atmosferă ieşită din comun. A.D. Xenopol citează dintr-o scrisoare a lui Gheorghe Magheru către C.A. Rosetti, din 29 august 1864:

„Ţăranii din Slatina îi ridicase arcuri de triumf şi, cînd se duceau să vadă pe Kogălniceanu, spuneau că merg să vadă pe Măria Sa care le-a dat pămînt. Trei zile, cît a stat aici, a fost un adevărat principe“.

Inginerul francez Bonnet, adus de Cuza la Ministerul Lucrărilor Publice (într-un gest nu prea diferit de cel al aducerii azi a consilierilor britanici şi americani la diferite ministere, ba chiar şi la Preşedinţie îi scria lui Beligat de Beyne că „primul ministru a lăsat Craiova în entuziasmul cel mai nebunesc. Cuvîntări, lacrimi, luminaţii, banchete, tot fusese pus în lucrare. Căliman este un prefect prea ghibociu. Recunoştinţa Craiovenilor către d. Preşedinte al Consiliului s-a arătat la lumină prin un ceasornic de 900 de galbeni“.

Alex Stoenescu crede, în Istoria loviturilor de stat în România, că a fost vorba de o intoxicare a lui Cuza:

„Structura de informaţii a partidei liberal-radicale, condusă de Eugeniu Carada, a reuşit să pătrundă pe reţelele de informaţii ale lui Liebrecht şi să producă o «intoxicare» convingătoare, Cuza aflînd de la omul său de încredere că primul ministru îşi arogă dreptul de autor al reformelor şi că emite pretenţii la domnie. Combinată cu «legenda» filiaţiei lui Kogălniceanu la domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, precum şi pe fondul intervenţiilor publice neinspirate ale primului ministru, inundaţia de informaţii alarmante privind deplasarea primului ministru în Oltenia – fieful lui Eugeniu Carada – a avut ca efect destituirea şefului guvernului“.

Charles Liebrecht era, oficial, inspector general al Telegrafului. Aparţinea cercului de intimi ai lui Cuza, de pe vremea cînd Domnitorul lucrase ca pîrcălab la Galaţi. Belgian de origine, Liebrecht fusese şef al Oficiului telegrafic din Galaţi, în serviciul Comisiei Europene a Dunării. Era însă, în realitate, unul dintre cei mai puternici oameni din Principatele Unite. Potrivit cercetătorilor, prin oamenii săi de la Poştă şi Telegraf, punea mîna pe informaţii confidenţiale privind adversarii politici ai Domnitorului. În volumul „Fapte din umbră“, iscălit în 1975 de C. Neaga, dr. D. Marinescu, R. Georgescu ne dezvăluie că Liebrecht crease un Serviciu Special Secreta al său, paralel cu cel oficial:

„Aparatul Inf. II Inf furmazate“

Mult mai multe amănunte despre Cesar Liebrecht ne sînt puse la dispoziţie de Paul Ştefănescu în Istoria serviciilor secrete româneștiDivers Press, 1994.

Cuza îl cunoscuse pe viitorul şef al Spionajului Regal la Galaţi, pe cînd acesta era şef al Oficiului telegrafic al Comisiei Europene. Pînă în 1859, poşta şi telegraful din Principate acţionau sub conducerea unor persoane particulare, iar corespondenţa externă era exclusivitatea birourilor speciale ale consulatelor străine.

Cuza decide trecerea activităţii de poştă şi telegrafie în mîinile statului. Numit în fruntea Serviciului, Cesar Liebrecht îl modernizează. Dar îl şi foloseşte pentru a obţine informaţii. Poşta şi telegraful erau puncte nodale pentru un Serviciu Secret. De utilitatea interceptării corespondenţei, dar şi de naturaleţea cu care se comandau asemenea ilegalităţii dă seamă Circulara confidenţială trimisă de premierul Mihail Kogălniceanu tuturor şefilor de staţie telegrafică, din ţară la începutul lui iunie 1864:

„Referaţi secret d-lui inspector general al telegrafelor, limbagiul şi atitudinea prefecţilor şi subprefecţilor în chestiunea rurală“.

Practica se dovedea extrem de eficientă. Nu altfel se explică telegrama trimisă de Mihail Kogălniceanu prefectului de Roman, Mihail Jora, om sigur de-al regimului, prin care-l avertizează în franţuzeşte:

„Subprefecţii tăi fac propagandă în sate contra legii ?? rurale“.

Inspectoratul general al telegrafelor era însă Cesar Liebrecht.