Sincer să fiu, corectitudinea nemţească mă scoate din sărite. Mai ales pentru că se invocă ori de cîte ori dai, în România, peste un nărav fanariot. Cei din jur, ba chiar şi vînzătorul care se scobeşte în ureche, cu deştu, ca şi cum ar vrea s-o sfredelească, exclamă în cor: — Ce să-i faci, noi nu sîntem nemţi! Drept pentru care, de-a lungul celor zece zile, cît am stat într-una din vizitele în Germania, m-am consacrat cu trup şi suflet unui ţel pe care-l bănuiam supraomenesc: Să găsesc o fisură în ordinea de tip nemţesc, un fir de nisip, acolo, în grozava maşinărie a corectitudinii exemplare. N-aş putea spune c-a fost uşor.

În fiecare an, organizaţiile mondiale ale presei dau publicităţii rapoarte despre marile dificultăţi întîmpinate de ziarişti în documentarea din diferite locuri ale lumii. Unii sfîrşesc sfîrtecaţi de mine pe fronturile din războaiele planetei. Alţii sînt expulzaţi, brutalizaţi sau chiar închişi pentru a nu-şi putea face meseria în bune condiţii. Nu puţini sînt opriţi sau alungaţi de forţele de ordine, de bodyguarzi sau bătăuşi plătiţi, ca să nu se poată documenta la faţa locului. N-am întîlnit în nici un Raport de pînă acum una dintre cele mai dificile documentări ca jurnalist...