Printre oamenii publici împotriva cărora s-a dezlăntuit opozitia cea mai acerbă, pe vremuri, de către liberalii cu apucături de iacobini, a fost Lascăr Catargi, șeful partidului conservator – șeful albilor, cum li se zicea atunci.
Omul acesta, care-și începuse cariera ca zapciu în Moldova, o continuase ca ispravnic și, recunoscut pentru energia lui reflectată când era vorba de păstrarea ordinii în epoca aceea de tulburări continue, se înălțase, apoi, până la scaunul de sfetnic al Coroanei, omul acesta avea, în ochii adversarilor de atâtea culori, două cusururi mari, care, de fapt, erau două mari calități: era abil în politică și dușman al năzuințelor nelegitime. De aci, porecla de vulpoi – pe atunci nu se naționalizase expresia de diplomat – și calificativul de reacționar, ce se dădea tuturor celor care opuneau zăgaz năvalei „copăierilor“ la cinurile publice.
Cine te ascultă însă, cine, mai vârtos, te-ar fi ascultat pe la 1870, când i-ai fi spus că împroprietărirea lui Cogălniceanu s-a făcut nu pe moșiile lui Eliade Cârciumărescu ori pe ale lui Capră, din Teleorman, ci pe ale „ciocoilor“ reacționari; că așezămintele spitalicești, cu totul gratuite până la liberalii generoși, au fost fondate cu zestrea nu a lui Costinescu, ci din averile închinate de boierii „vampiri“; că moșiile secularizate, ale mănăstirilor, fuseseră dăruite de „strigoii“ conservatori, nu de Niculeștii-Rietz; că nu legionarii din garda națională, ci guvernul „ruginiților“ a făcut, la 1888, a doua împroprietărire a țăranilor; că, deunăzi, în parlamentul de la Iași, „retrogradul“ Mihail Cantacuzino, nu țărănistul Mihalache, și-a pus, cel dintâi, pământul la dispoziția celor de pe front – și că nu boierii, ci democrații, cei cu sufletul înnodat de al proletarilor de la sate, și-au urnit moșiile de la munte la baltă, de pe cum își găseau socoteala să le aibă la deal sau la vale!…
Dar, așa se scrie istoria: conservatorii, reacționari, fanarioți și bizantini, au trăit pururea din sudoarea săracului – pe când liberalii, amici ai constituției, altruiști și robi devotați ai poporului, și-au deschis pieptul, ca pelicanul, ca să hrănească mulțimea de nevoiași care frământă pământul…
„Vulpoiul“ bătrân n-avea darul vorbei. Se exprima cu greu, dar lapidar și cu o bonomie prefăcută, care exaspera pe adversar. Fraza-i, de câteva cuvinte moldovenești, răsturna însă un discurs elocvent.
La conferința, de patru zile, a lui Delavrancea, liberal atunci, conferință în cursul căreia, cu ocazia dezbaterii asupra Mesajului, oratorul îi numise pe conservatori „piei roșii“, Alexandru Lahovari a trebuit, ca replică, să dizerteze, cu verva-i copioasă, două ceasuri întregi, ca să încheie, la sfârșitul cuvântării, cu dojana, rămasă celebră: „Liberalii vorbesc de pieile roșii, dar uită să vorbească de pieile care nu roșesc niciodată!“; pe când Lascăr Catargi, într-o circumstanță la fel, când C.C. Dobrescu, ca să protesteze contra faptului că poliția din Ploiești vorbise cam aspru cu un „cetățean indignat“, ocupase cinci ședințe, în care vreme făcuse o incursiune largă prin istorie, de la Tutmes la Loyola și până la căpitan Costache, c’conu Lascăr s-a sculat și, în dialectul de peste Milcov, a răspuns doar atâta:
— Noi, domnilor miei, avem, aiasta, treburi pe la departamente – nu putem sta di vorbă tetă dziua. Reglementul dzice că, după ce mântuie vorbitorul, se pune, aiasta, moțiunea, la vot. S-o punem la vot – și vom vide.
La vot, se înțelege că majoritatea nu s-a rostit nici pentru Faraon, nici pentru capul iezuiților – ci pentru… Căpitan Costache.
Dar era autoritar bătrânul – și autoritatea lui se impunea fără ca, adesea, să fie nevoie de a se rosti el. Ca exemplu e faptul că, față cu el, în consiliu, nici un ministru nu fuma – nici Jacques Lahovari, le bouillant Achile[1], cum i se zicea pentru temperamentul lui excesiv de viu.
De altfel, când era vorba să cheme pe cineva la respecarea datoriei, nu se jena să întrebuințeze procedeuri de zapciu, oricine ar fi fost persoana căzută în vină. Așa, într-o seară era convocat consiliul de miniștri. La teatru juca Mounet Sully. Cei doi Lahovari, care, spre scandalizarea opoziției, făceau amândoi parte din guvern – nu ca acuma! – se duseseră la teatru și uitaseră de consiliu.
Catargi vine la minister, expediază hârtiile curente și, când trece în sala de consiliu, constată că lipsesc doi colegi.
— Dar domnii frați Laovaru?, întreabă pe cei de față.
Se cer relații, prin telegraf, prefectului de poliţie și acesta face cunoscut că miniștrii sunt la spectacol. C’conu Lascăr, atunci, cheamă pe Scarlat Dimitrescu, telegrafistul consiliului, și-i poruncește:
— Să te duci mata la teatru și să spui domnilor frați Laovaru să poftească la consiliu. Dacă vor să rămâie la comedie, să nu se facă miniștri.
Și a adăugat:
— Mata să nu te intimidezi. Să le spui așa cum zic eu, fiindcă nu vorbești mata – eu vorbesc!
Și bieții miniștri, cât erau ei de Laovaru, au părăsit teatrul la jumătatea actului și au venit la minister ca să facă act de supunere.
Se petrecuse un incident, la Iași. Fleva, leader al opoziției, făcuse o comunicare pe care o sfârșise, conform tradiției, cu:
— Rog pe dl ministru de interne să-mi comunice amănunte, ca să văd dacă e locul să anunț o interpelare.
Lascăr Catargi a cerut, telegrafic, relații de la administrația din Iași – pe atunci nu era telefon. Trecuseră două din cele trei zile acordate de regulament pentru ca guvernul să se documenteze și răspunsul nu sosise de la Iași.
A treia zi, dimineața, ministrul invită pe directorul general al poștelor și-i supune cazul. Cezianu cheamă la aparat pe prefect și află de la acesta că răspunsul la telegrama în chestiune îl expediase de două zile. A cerut să i se repete, pentru uzul guvernului, și răspunsul l-a adus lui Catargi, odată cu explicația că, făcând o anchetă, a descoperit că factorul însărcinat încă de atunci să aducă telegrama la minister se îmbătase și o rătăcise.
— Să-l pedepsești strașnic pi șoltic, a poruncit bătrânul și a pornit la Cameră pentru a da răspuns la comunicarea lui Fleva.
A doua zi, cheamă pe Cezianu:
— Ce-ai făcut cu șolticul cșala, domnule Cezianu?
— L-am dat afară, c’coane Lascăre.
— Foarte rău, domnule Cezianu.
— ?
— Vezi bine. I-ai pedepsit fimeia și copchiii.
— Să-l amendez, atunci, domnule ministru?
— Foarte rău, domnule Cezianu. Ștrefuindu-l[2], mata micșorezi bucata de pâne a familiei.
— Dar ce să-i fac, domnule prim-ministru?
— Pune-l la scară, bre omule, și trage-i câteva harapnice, ca să învețe minte, șolticul, să nu mai bee altădată!
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[2] Amendându-l.