Vocabularul a suferit și el în timpul cataclismului din care abia ieșirăm. Unele cuvinte, mai ales, și-au pierdut cu desăvârșire înțelesul logic. Așa, se zice „invalid“ de război soldatului care a pierdut o ureche ori și-a scrântit, vremelnic, un picior – și „erou“ oricui a tras ori nu cu pușca și, din întâmplare, a primit un glonț de Mannlicher, care l-a trimis ad patres[1]. De aceea, limba, destul de complicată și înainte de conflictul sângeros, s-a mai complicat o toană, după război, cu adjective întrebuințate anapoda; cu denumiri de instituții create ad-hoc; cu traduceri libere și cu transpuneri din vechiul lexicon.
Altădată, invalid era omul care pierdea în luptă, stăruind sub ploaia de gloanțe, până la cel din urmă mijloc pentru a-și agonisi cele trebuincioase vieții – de aceea societatea-l lua, cu recunoștință, în sarcina ei; iar erou se zicea bravului care, cu putință de a se pune la adăpost, se arunca în vâltoarea infernală, de unde, plătind cu viața, smulgea biruința.
Pe aceștia istoria îi înregistra la loc de cinste, iar neamurile-i proslăveau ca pe salvatori.
Acuma, certificatul de parțială invaliditate este cerut imperios, ca o condiție de admisibilitate pentru debitele Regiei, pentru restaurantele gărilor și pentru multe din funcțiunile publice, măsură ce dă foștilor soldați vopsea postumă de mercenari și constituie, împotriva tuturor legilor bunului-simț, monopol în favoarea unei categorii și în paguba altei categorii de cetățeni. Căci, preferința ce se acordă unui șchiop, de exemplu, numai pentru că a ieșit neestetic din război, este o nedreptate, în ultimă analiză, față de cel care și-a făcut datoria, poate cu mai mult zel, dar a avut nenorocul să-l surprindă pacea cu amândouă membrele inferioare.
Așa cu „luptătorii“, așa cu „veteranii“, așa cu „eroii“.
Batalionul de gardă, la Sinaia, serba, nu-mi aduc aminte ce eveniment din viata ostășească, pe la 1880. Ofițerii, întruniți la Caraiman, prânzeau în atmosfera veselă căreia tinerețea îi dă o culoare trandafirie, atât de râvnită mai târziu.
Comandantul batalionului își rostise speech–ul; căpitanul „cel mai vechi în grad“ răspunsese reglementar – și lumea, acuma, căuta, voios, recordul paharelor de șampanie, ieftină pe atunci, chiar când era bună.
Hubsch, șeful muzicilor militare, în uniformă de maior, era ocupat să studieze anatomia unui curcan uriaș, care ocupa bună parte din suprafața mesei, din care pricină, cu toată
recunoscuta-i promptitudine pentru replică, nu prea dădea atenție la rachetele de glume care scânteiau peste capul lui.
Pe la o vreme, un locotenent zglobiu pornește o dizertație, ca să-l provoace pe muzicant la una din acele riposte caracteristice, care l-au făcut celebru printre contemporani:
— Eu nu pricep, începe locotenentul, de ce vă dă grade mililărești și vă îmbracă în uniformă pe dumneavoastră, toboșarii.
Hubsch, cu scalpelul, făcea autopsia curcanului, care-și oferea suculentele-i reliefuri.
— La război nu mergeți, continuă agentul provocator.
Hubsch înfige, nervos, o piesă de curcan în firida gurii și, până să încheie operația cu care să-i dea drumul pe gârliciu, privește sanchiu[2] pe locotenent.
— Sau, continuă ofițerul, din ce în ce mai hotărît să-l scoată din răbdări pe artist, dacă mergeți, bateți toba înapoia frontului.
Hubsch, sătul, în fine, se dă învins de bogăția nesfârșită a mușchilor curcanului și, după ce întrebuințează toate cele patru laturi ale șervetului ca să facă toaleta mustății sale cu supliment, răspunde ca și cum până aci ar fi fost în dialog susținut cu locotenentul:
— Fezi pine. Tumta, dacă mori la război, face la tumta monument; dacă întoarce chior, te dai penzie. Eu, dacă mori acolo, toată lumea zice: pine făcut la el! Ce căuta neamț ala, cu flașneta, la război? Așa trebuie – fir-ar a tracu la tumlui!
Și, ca încheiere, către locotenent:
— Înțeles?
— Am înțeles, răspunde, râzând, ofițerul.
— De lausi![3], sfârșește Hubsch, plasând o locuțiune foarte la modă pe atunci.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.x
[1] Ad patres – a trimite pe lumea cealaltă, a muri.
[2] Tăcut, ursuz.
[3] De toată lauda!