Valeriu Pănoiu, autor al unei cărți despre rolul astrologiei în Istorie (am tresărit la așa ceva, deoarece mi-am amintit de Împăratul roman, Tiberius, care nu făcea o mișcare fără să-și consulte astrologul), a insistat în discuția de la CristoiuTv din 15 iulie 2020 pe boala românilor de a avea convingeri ferme, pe care trebuie să le spună și celorlalți. De acest lucru m-am convins și eu vizionînd înregistrarea așa-zisei Revoluții române în direct. Aveam transcrierea din cartea lui Mihai Tatulici. După ce-am făcut rost de 60 de ore de înregistrare din 22 decembrie 1989 pînă în 30 decembrie 1989 (contracost, firește), mi-am dat seama că așa zisa Revoluție Română în direct (Emil Constantinescu, în cartea sa de referință Revoluția din 89 așa cum a fost, contestă formularea, pe motiv că la televiziune s-a desfășurat o manipulare și nu o Revoluție) merită un loc de frunte în istoria comicului de tip caragialean produs de nevoia românului de a și da cu părerea.
Balconul CC din seara lui 22 decembrie 1989, după ce Ion Iliescu a bifat și această locație, plătind repede obolul și plecînd, pentru că puterea se decidea în altă parte – la MApN și la Televiziune – e scena îmbrîncelilor și chiar a chelfănelilor dintre inși necunoscuți pentru a ajunge la microfon și a zice mulțimii din Piață, pe post de spectatori de circ istoric, ce-le trecea prin cap.
Văzute și auzite azi discursurile acestor anonimi dau seamă de caragialismul de esență al poporului român. Vă mai amintiți Conu Leonida față cu Reacțiunea? Iată decorul schițat în debutul piesei de Caragiale:
„O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stînga o fereastră. De-o parte și de alta a scenii cîte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întîi, la stînga, o sobă cu ușa deschisă și cu cîțiva tăciuni pîlpîind. (Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amîndoi șed de vorbă la masă)”.
Pensionarul Leonida își expune convingerile sale social-politice, marcate de tembelism cronic. Efimița îl ascultă sfioasă, încredințată că Bobocul e mai deștept decît Carol I:
„Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.”
Ce spune piesa lui Caragiale?
Că românul ghiftuit n-are îndoieli, dar mai ales că moare să le comunice lumii.
Să facem un salt la Balconul CC.
A vorbit Ion Iliescu și a plecat.
A vorbit Dumitru Mazilu și a plecat și el.
Mara Tara a citit lista Comitetului provizoriu al Tineretului. Face parte din Comitet și Ernest Maftei, dar asta nu contează cînd e vorba de entuziasmul revoluționar. După ce Mara Tara se retrage, se aude o voce:
„a dat Dumnezeu … Dați-mi voie și mie…”
E vorba de un bătrîn cu ochelari și căciulă îmblănită, care s-a luptat din greu să ajungă din spate în față la microfonul magic. Pune mîna pe el și începe să zbiere:
„Frați români, mă adresez dumneavoastră în numele miilor și sutelor de mii de luptători împotriva comunismului pe frontul de Est, ale căror oase zac de- a lungul unui întreg continent, al celor care au căzut în luptele împotriva fascismului, ale căror oase stau în toată Europa… (În tot acest timp un tip de alături face semn cuiva din mulțime să-i arunce un măr. I se aruncă, dar mărul nimerește la altul. Acesta i-l dă. Tipul mușcă din el cu poftă.) Eu sînt unul din acei veterani, eu am condus în luptă pe frații, pe părinții dumneavoastră, eu mă adresez dumneavoastră în numele foștilor deținuți politici, am fost cu sutele de mii în pușcăriile comuniste… la Aiud, la Jilava, la Gherla… la Poarta Albă… și așa mai departe. N-au murit toți, trăim toți, bătrîni dacă sîntem, avem copii, toți știu cît am suferit. Ca fost militar mă adresez ofițerilor, subofițerilor și ostașilor armatei române… pe care i-am avut elevi, pe care i-am comandat. Ei sînt alături de noi, ei sînt poporul, ei sînt alături de noi, ei ne sprijină, cu ei mergem înainte…”
Tipul cu mărul îl întrerupe:
„… dați-ne voie…”
Vorbitorul nu se lasă. Ține microfonul strîns:
„… o secundă..”
Un alt tip, din cealaltă parte intervine:
„Să anunțe pentru popor…”
Oratorul continuă:
„Alo! Stați un moment, vreau să spun … se va forma un guvern provizoriu… propun pe domnu Mazilu, ca președinte al acestui co…”
Tipul cu mărul reușește să-i ia microfonul pentru a anunța o declarație a Ministerului de Interne care se dovedește a fi a Ministerului de Externe, citită de un ins cu chelie.
Bătrînul cu ochelari și căciulă îmblănită pleacă.
Nici azi nu se știe cine a fost.
Numeroși cetățeni, pe post de Conu Leonida, au convingeri ferme. Le-au expus pînă acum nevestelor, copiilor, nepoților, familiei a cărei căpetenie se vrea a fi respectivul. Au acum prilejul să le spună mulțimii din Piață. Ca să te bați să ajungi la microfon pentru a debita prostii cu ghiotura presupune o convingere de neclintit că zicerile tale sînt adevăruri pe care trebuie să le afle zeci de mii de oameni. La fel ca azi, cînd milioane de români își scriu pe Facebook părerile încredințați că sînt adevăruri istorice, și atunci, în 22 decembrie 1989, zeci de inși s-au înghesuit să ajungă în Balcon și la Televiziune pentru a se adresa națiunii. Nici unul nu s-a întrebat o clipă dacă zicerile lor merită cu adevărat să fie expuse la un microfon. Nici unul nu s-a întrebat ce rost are consumul de timp și energie pentru a vorbi la microfon. Și mai ales nici unul dintre ei nu știa că, aflat în biroul său de la MApN, Victor Stănculescu, singurul lider al Armatei care nu găsește de cuviință să-i asigure pe români prin tv că el e de partea Revoluției, accepta pălăvrăgeala de la tv, considerînd-o necesară pentru ca echipa Iliescu să păstreze puterea. Chestia asta mi-a declarat-o la legendarul interviu de la B1 Tv din martie 2004, legendar, pentru că în cuprinsul acestuia se va lansa teza Loviturii de stat militare dintre ora 11 și ora 16 din 22 decembrie 1989:
„Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicații guvernamentale. Și i-am zis: «De unde?» Zice: «Știu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus la ultimul etaj». Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuși, era o masă care se adresa maselor, și aici erau un grup mare, de aceea spun o masă, și că este favorabil, am zis, «Lasă, domnule televiziunea să meargă». Și l-am oprit să întrerupă televiziunea, a fost momentul în care poate am greșit sau nu am greșit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele.”
La Televiziune e mai dihai ca în Balcon
Iată o scenă din studioul televiziunii după comutarea din Piața Palatului, unde „se aud împușcături dese”.
„Teodor Brateș: Tuturor celor care ne-au trimis telegrame și informații. Sîntem în așteptarea importantului comunicat. Foarte importantului comunicat.”
Un tip în flanel, care a stat pînă atunci liniștit în spatele lui Teodor Brateș și Victor Ionescu, deschide brusc gura și i se adresează lui Teodor Brateș:
„…dacă îmi permiteți. Și celelalte colective care pot să reia lucrul… să o facă… să nu mai stea… nici un… pic la gîndire…
T.B. – A vorbit un… un muncitor energetician… (tipul îl corectează, electrician) electrician… și este foarte important acest apel. Pentru că nimeni nu ne dă nimic pe gratis… trebuie să producem… care a fost pe tancuri împreună… alți care… se găsesc aici în studio. Este un apel. La muncă, la muncă pentru țară, într-adevăr pentru că…
Electricianul: Pentru că am muncit destul ca niște boi, ca niște boi, ca niște boi am muncit, decît acasă și la servici, altceva n-am mai…
T.B.: Da… este cuvîntul unui muncitor. Vă rog să-l ascultați. Cuvîntul muncitorului care este… sarea pămîntului.
Ionel Șold: Așa cum știe el să spună…
T.B.: Da…
V.I.: Mai aveți ceva de spus?
Electricianul – Da… dar… (nu se mai înțelege)…”
Vine momentul numitului Bîlfoi, reprezentantul țărănimii muncitoare, trecute, evident, de partea Revoluției.
Numitul Bîlfoi, cel care va da naștere unui moment memorabil din istoria televiziunii moderne, poate fi văzut stînd într-o margine, așteptînd la coadă să-i vină rîndul la microfon. Doi tipi îl asigură că va intra în direct. Vine și o tipă (de la televiziune, probabil), care îl îmbărbătează. Se vede treaba că numitul Bîlfoi e mult așteptat să se exprime. Și nu fără motiv. Se dă drept primul țăran muncitor care vorbește Națiunii de la tv. La masă, stau așezați ca și cum ar aștepta prînzul Teodor Brateș și Victor Ionescu. La ei se uită un tip care stă și el jos. În spate, așezați ca într-o producție Mosfilm despre Revoluția din noiembrie, stau în picioare cinci reprezentanți ai revoluționarilor. Unul sprijină un drapel. Din cînd în cînd, de plictiseală, pune pînza pe umerii celui din fața sa, ca și cum ar fi vorba de o pelerină. În timp ce Victor Ionescu trăncănește ceva despre libertate, un tip cu ochelari îi face semn lui Teodor Brateș că trebuie să intre Bîlfoi. Numitul debutează stînd în picioare la vreun metru și ceva de cei care stau jos:
„Am să vă spun lucruri interesante. N-o să fiți nemulțumiți…”
„Vă rog”, îl invită Teodor Brateș, în timp ce Victor Ionescu îi prezintă poporului telespectator arătîndu-l cu mîna:
„Vocea pe care ați auzit-o este a… unui tovarăș care a venit acum în studioul nostru…
Teodor Brateș: Prezentați-vă… prezentați-vă…”
Insul din popor a ajuns în prim plan. E într-un sacou în carouri și poartă cămașa descheiată la gît:
„Bîlfoi: Sînt și bucureștean și țăran. Comuna Pietroșani din Teleorman. Toți țăranii țării ăștia îmi sînt frați. De șase ani de zile muncesc și la global în timpul meu liber în concediu. Copilul, soția, de multe ori se supără, «ori stai cu noi ori te duci la maică-ta». Mama este bolnavă, bătrînă, 83 de ani. Vecinii și satuʼ o ajută. (Devine brusc patetic). Țărani, ajutați să facem recolte! Nu în ziare, ci pe ogoare, care să ne sature pe toți și nu toate leprele care ne-au supt pînă acum. Să știe și primul secretar al județului Teleorman, care m-a găsit cu oamenii culegînd unde era bun și vrea să bage să culeagă cu combinele iar unde era mic trebuia să culeagă țăranul, că de acolo nu-i mai cădea nimic. ( Începe să interpreteze în stil caragialean apelînd chiar la ticul, zic, al personajelor din schițele marelui satiric) Și ascultă bă, cine ești tu? Zic, sînt Bîlfoi. Zice – Și ce cauți aici? – Am săpat aici și aicea voi culege. Am luat doi oameni cu mine, era cu ziua, îi plăteam cu 100 de lei ca să pot face și eu treabă acolo, ce puteam să-i spun lui? Sînt prieteni, mă ajută. Și zice, ce-ai acolo? Zic, porumb. Nu e al nostru? Da, zice, dar ăsta e al poporului. Zic, dar ăsta nu-i popor? S-a uitat la mine. Zice, și bagajul tău care e? Zic, ăla. Drept pentru care îmi spune. Tu ai să plătești. Se duce și organele locale așa, cam cocoșate, ( se apleacă pentru a imita cocoșarea) cum sînt țăranii care s-au mai ajuns și ei un pic. Îi spun, zice, nu putem să dăm… Zice, ce l-ați primit pʼăsta? Împărțiți cu el, te pomenești, hectarele, sau îi…
Victor Ionescu: Vreți să stați? (se ridică și-i oferă locul său, după care o șterge din studio, cu graba unuia care merge la WC).”
În timp ce se așează în locul lui Victor Ionescu, Teodor Brateș își cere scuze:
„Ne iertați că noi stăm pe scaun în timp ce…”
Fără să se întrerupă, Bîlfoi ține mai departe discursul. De pe scaun acum și evident din prim plan:
„Bîlfoi: (se așează)… hectarele… sau îi dați cu remorca? Nu domnule, tovarășe președinte, zice, vrea să muncească, asta vrea el. De șase ani de zile, zic, nu mă dă nimeni afară, de șase ani de zile muncesc și sînt în remorci cu țăranii, alături. (O mînă din umbră îl bate pe umăr și-i zice că, gata) Acum doresc țărănimii succese și să dăm țării pîine.”
Cel care ține steagul din spate intervine gesticulînd cu pînza tricoloră:
„…Și pîinea să fie pe masa noastră, recolta să fie a poporului.”
Bîlfoi se ridică de pe scaun și iese pentru totdeauna din studio și din Istorie. Între timp se întoarce Victor Ionescu, care-și reia locul ocupat de reprezentantul țărănimii. Cel puțin așa susține Victor Ionescu în timp ce se așează:
„Ați auzit vocea unui țăran și să nu uităm că prima revoluție din viața unui popor și toate revoluțiile acestui popor au fost făcute cu ajutorul și prin forța acestei mulțimi, acestei… mase de oameni care totdeauna au muncit și au dus în spinare această țară. Țăranii, talpa țării, sînt astăzi o parte dintre noi, care muncim cu toții și muncim în continuare pentru libertate.”
Unde o fi și ce-o fi făcînd numitul Bîlfoi reprezentantul țărănimii?