„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Şi, totuşi, se uită cineva la emisiune!

Talk-show transmis în direct la TV.
E unsprezece dimineaţa, timp cu totul și cu totul contraindicat dezbaterilor despre deficitul bugetar.
Şi totuşi, în platou, moderatoarea şi invitatul ei – un subsecretar de stat de la Finanţe – discută despre măsurile pe care ar trebui să le ia guvernul pentru a reduce deficitul bugetar.

Pentru invitatul emisiunii e un moment ieşit din comun. Se află întîia oară într-un studio TV. A ajuns aici din întîmplare. Cel trimis, de regulă, să reprezinte ministerul la întîlnirea cu telespectatorii s-a învoit azi de la serviciu. A telefonat nevastă-sa la prima oră, că e bolnav. Are o gripă sau cam aşa ceva. N-a putut nici să se ridice din pat. În realitate, favoritul posturilor TV era plecat din Bucureşti. Se repezise pînă la Bodăieşti, satul natal, unde avea de făcut ceva foarte important:
Să tragă în butoaie noi, mai mici, vinul, care risca să se oţetească dacă mai era ţinut în butoiul de pînă acum, vechi şi mai mare.

Cum dintre toţi cei din birou, doar subsecretarul de stat se găsea în încăpere, ministrul adjunct la trimis pe el la talk-show-ul de la Scai Niuz. Dacă ar fi fost vorba de un talk-show în prime-time, s-ar fi dus el sau chiar ministrul. Dar aşa, la ora 11 dimineaţa, cînd la televizor nu se uită nici măcar găinile, ar fi fost o prostie să meargă.

Subsecretarul de stat se codise la început să accepte misiunea. Nu din acelaşi motiv ca şi ministrul adjunct. Pur şi simplu avea emoţii. Nu mai trăise pînă acum experienţa asta. E drept, cu ani în urmă, îl oprise pe stradă o echipă TV alcătuită dintr-o fetişcană voinică şi un operator pirpiriu. Era vorba însă de o anchetă de stradă, un vox, cum avea să afle el mai tîrziu că i se spune.

Reporteriţa îl întrebase dacă ţara noastră merge sau nu într-o direcţie greşită.
El înţelesese însă că reporteriţa se interesa dacă direcţia în care mergea ea, pentru a ajunge în Piaţa Palatului, era sau nu greşită. Pentru că nu îndrăznise să întrebe la ce la post TV lucrau cei doi şi, mai ales, la ce oră se va da reportajul, seara, la întoarcerea acasă, butonase pe toate canalele – inclusiv pe Animal Planet pentru a se vedea la televizor, dar nu găsise nimic. Nici azi nu e convins că grăsana sau pirpirși erau de la un post TV şi nu de la Serviciile Secrete.

Înainte de a urca în maşina ministerului (i s-a pus la dispoziţie, în chip excepţional, o maşină), subsecretarul a telefonat acasă, pentru a le spune alor săi c-o să apară la televizor. Acum, în timp ce abordează, cu patos şi competenţă, chestiunea măririi taxelor şi impozitelor – cea mai disputată, la acest moment – invitatul emisiunii se întreabă neliniştit, dacă nu cumva, pe parcursul intervenţiei sale, i s-a strîmbat cravata.

În schimb, Laura Malamuc, moderatoarea, e plictisită de moarte.
N-are nici un chef.
Nici de emisiune. Nici de invitat. Nici de viaţă, în general. De vreo jumătate de an se zbate să nu mai fie pusă dimineaţa, cînd la televizor nu se uită nici mîţele, ocupate şi ele cu alăptatul pisoilor, fără să reuşească. E sigură că o lucrează cineva la conducere. Ştie cine, dar nu face scandal. Postul trece printr-o perioadă de reducere a angajaţilor. Ar putea s-o dea afară, dacă deschide gura. E supărată pe tot şi pe toate. Pe studioul ca o hală, în care se simte ascuţişul rece al unui curent, de la o uşă lasată deschisă. Pe proasta de la camera de luat vederi, care uită să mute de pe ea obiectivul şi, în consecinţă, nu poate să-şi îndrepte sutienul, care o strînge de-i vine să zbiere. Pe invitatul emisiunii, care se uită la ea ca viţelul la poarta nouă şi care, mai mult ca sigur, e însurat, ceea ce înseamnă că nu merită nici măcar un zîmbet. Pe Gogu, iubitul ei, care din nou n-a vrut să-şi pună prezervativ, deşi ei, numai asta i-ar mai lipsi:
Să rămînă borţoasă acum, cînd se fac restructurări!

Pe faţa nu i se citeşte însă nimic din toate aceste trăiri care o zbuciumă. Continuă să fixeze pe interlocutor cu ochii ei altfel frumoşi, deoarece îşi pune în fiecare zi atropină. Zice automat, da, extraordinar! cum se face? lăsîndu-i interlocutorului iluzia că tot ce spune el e cum nu se poate mai interesant.

Emisiunea a trecut de jumătate şi se îndreaptă, tîrîndu-se ca un marfar pe o bucată cu restricţii, spre finalul fericit pentru Laura.

Va ieși din direct și va putea mînca, în fine, sandvișul cu pui și ceapă, cumpărat de la automatul din holul studioului, care nu merge decît cu fise de 50 de bani, ca să nu se vîre în el bancnote false.

Dincolo de placajul care ţine loc de perete se lucrează la o magazie de recuzită. Se aud, din cînd în cînd, bocănituri de ciocan, muşcătura fierăstrăului în scîndura încăpăţînată şi voci nedesluşite. Laurei Malamuc i se spune în cască să ridice un pic vocea, pentru a acoperi zgomotele din afara studioului.

Laura se execută.
Pe uşa deschisă din cauza zguduiturilor a intrat în studiou un lucrător cu fes. Dînd cu ochii de cei doi, rămîne cu gura căscată. Dispare după cîteva clipe şi se întoarce împreună cu ceilalţi lucrători:
Vreo zece în total.
Stau cu toţii în uşă şi urmăresc talk-show-ul, fără să clipească.

Laura n-are de ce să se plîngă.
Se uită, totuşi, cineva la emisiune!