Barbăroşii din Deal e un sat uitat de Dumnezeu în imensitatea Bărăganului.
Uitat de Dumnezeu, pentru că – aşa cum zice Florea Floricel, proprietarul buticului La Florea lui Floricel, ar fi trebuit ca Prea Înaltul să facă rost satului dacă nu de o cale ferată, fie şi secundară, măcar de un drum, cît de cît, care să ducă spre sat din șoseaua județeană.
Deşi aşa ceva n-a fost amintit în campania electorală, marcată de incidente tipice Barbăroşilor din Deal, neîntîlnite însă la Barbăroşii din Vale, pentru că satul cu numele ăsta e în Ardeal, primarul Gică Barborete a cheltuit o groază de bani pentru a pune la punct Televiziunea Satului, înregistrată la CNA, pentru dobîndirea licenţei de funcţionare, sub numele Din Vale, post TV al comunităţii locale din Bărbăroșii din Deal.
Cîţiva consilieri între care s-a remarcat, prin argumentele convingătoare Săftica Bratu, cumnata primarului, îndrumătoarea echipei de dansuri populare a satului, s-au pronunţat pentru un nume mai adecvat:
Independenţa TV.
Postul TV emite doar seara, după ora întoarcerii sătenilor de la cîmp. Aşa trecuse primarul în solicitarea de licenţă. În realitate, nimeni nu se mai întorcea seara de la cîmp. Cîmp nu mai era de cînd terenurile agricole din împrejurimi fuseseră vîndute de proprietari pentru amenajarea unui uriaş complex rezidenţial alcătuit din Palate de vară ridicate în jurul unui lac mai mare decît Razelmul, cu grădini răcoroase în spate. Nu se mai putea vorbi de întoarcerea de la cîmp şi pentru că mai toţi din sat nu mai aveau nici o legătură cu muncile agricole, de care unii îşi aminteau doar uitîndu-se la Teleenciclopedia de la TVR, sau la emisiunile despre rolul Nilului în Istoria egiptenilor de pe History Channel. Aproape toţi cei din sat lucrau în turism (proprietari sau angajaţi ai pensiunilor, în număr tot mai crescînd), în IT (ca hackeri angajaţi de cineva sau pe cont propriu) şi, mai ales în străinătate, de unde veneau bani pe adresa celor rămaşi acasă.
După o lună de la debut, postul coborî ora de transmisie la 19.
Între 19 şi 21, cît emitea zilnic, postul Tv al satului transmitea în direct un talk-show moderat de chiar primarul comunei sub titlul La un pahar de vin.
Plasat în sala de dans a Căminului Cultural, studioul descrie o încăpere cu o masă în centru şi, în colţul dinspre Răsărit, o candelă luminînd fugar Icoana Maicii Domnului, ferecată în argint.
Invitaţii moderatorului sînt locuitorii satului, convocaţi pe rînd, cîte patru, să ia parte la talk-show. La un pahar de vin nu e o metaforă. Participanţii au în faţă un pahar de vin, din care gustă din cînd în cînd; cu moderaţie, se înţelege. Fiecare vine cu bidonul de acasă. Ce rămîne după ce-au umplut paharul trece în Patrimoniul Postului TV, pentru a fi folosit la aprobarea hîrtiilor de la judeţ şi chiar de la Bucureşti, necesare bunei funcţionări a instituţiei.
Într-un an, după talk-show-urile din fiecare seară, toţi cei din sat au trecut prin studio şi, deja, un sfert dintre ei au fost şi-a doua oară.
Pentru mulţi dintre ei, televiziunea alcătuise pînă atunci o lume magică, populată de oameni net diferiţi de ei, oricum, net superiori lor. Cînd îi vedeau la televiziunile naționale pe invitaţi stînd picior peste picior, grijulii ca nu cumva să li se strice dunga pantalonilor şi pe invitate căutînd să se aplece cît mai mult spre tăblia mesei rotunde, ca să li se întrevadă şănţuleţul dintre ţîţe, cei din sat credeau că sînt oameni aleşi, dintr-o altă lume, şi socoteau că ei nu vor ajunge niciodată la televizor, aşa cum erau, fără dinţi sau cu pecingeni pe ceafă şi pe tîmple.
După trecerea pe la talk-show-urile moderate de primar se obişnuiseră cu televiziunea. Cei care fuseseră deja de cîteva ori nu-şi mai anunţau neamurile că Diseară o să apar la televizor, cum făceau altădată, nu mai tremurau de emoţie, paralizaţi toată după-amiaza premergătoare intrării în direct, nu mai veneau la studio cu o oră înainte, însoţiţi de cîte un copil, care voia să vadă şi el cum e o televiziune. Ajungeau la studio cu un minut înainte de semnalul de începere, cînd primarul-moderator era deja pe scaunul lui, dialogînd cu producătoarea Silvica, bibliotecara, din regia instalată într-o încăpere vecină (de fapt, cămara în care se pomeneau aruncate de-a valma, pe vremuri, cărţile scoase din circuit, după cum autorii sau subiectele dispăreau de pe pereţi, unde atîrnaseră sub formă de portrete oficiale), se aşezau pe scaunul de invitați interesîndu-se despre ce vom vorbi astă seară, fără să-şi schimbe hainele cu care lucraseră la vie sau curăţaseră coteţul porcului.
Erau atît de familiari cu televiziunea încît anul următor, cînd peste sat se abătu un stol de echipe TV, atrase de ştirea potrivit căreia în fîntîna din Deal îşi făcuse apariţia un monstru, venit prin pînza de apă freatică tocmai din Insulele Capului Verde, şi devenit monstru prin mutaţia genetică suferită de o gazelă pe drumul subpămîntean, reporteriţele rămaseră surprinse văzînd că li se cere de urgenţă să deschidă calea de sunet, iar operatorii rămaseră cu gura căscată cînd se treziră întrebaţi dacă au făcut deja balansul Albului.
A fost singurul efect al Postului TV asupra celor din sat.
Celălalt efect a fost uimirea că primarul a scăpat de arestarea preventivă pentru abuz în serviciu.
Postul TV din sat difuzează tot seara, în prime-time, în prelungirea talk-show-ului principal al zilei, două emisiuni, fiecare de cîte un sfert de ceas, realizate tot de primar:
Toporul zilei
şi
Lucruri de care nu trebuie să ne fie ruşine.
Cea de a doua emisiunearedrept scop declarat Educarea sexuală a locuitorilor şi mai ales a locuitoarelor.
Cea mai urmărită rubrică se intitula 1001 de prejudecăţi despre sex, prin care invitata primarului, doctoriţă de familie, o tipă căreia îi fugeau ochii în toate părţile, denunţa ca prejudecăţi credinţa prin care culoarea ochilor viitorului copil depinde de culoarea peretelui la care se uită femeia în timpul penetrării, iar dacă femeia strînge în pumn, în timpul copulării, o bancnotă de 100 de euro, odrasla care-i va ieşi din pîntece va deveni multimilionară în euro.