„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Proza

Un eșec – apropierea mea de Motty

De data asta l-am luat la Sinaia pe Motty. Seara, cînd ne pregăteam de plecare, a trebuit să decidem pe care dintre cei doi îi luăm. Cu Tititza 2 nu se punea problema. E slabă, anemică, bolnavă de leucemie. Ne temem că drumul – o aventură pentru ea, n-a mai mers niciodată cu mașina – îi va adînci boala. La început, ne-am zis că vom hotărî dimineața, la plecare după cît de ușor ne va fi să-i prindem. Apoi, știind din experiența de pînă acum că Tzontzy ne simte că vrem să-l luăm și prin urmare sare cu labele pe clanța ușii de la birou și merge ață la adăpostul – pe care nu-l știu, crede el – din spatele mesei cu cabluri – ne-am zis să-l luăm pe Motty.

Continuați lectura >

Și Arghezi a avut un Tzontzy al lui. Se numea Gioni

Acum, c-a dispărut pisoiul (plecat pentru a-și rezolva problemele sexuale, susține soția, deși eu cred c-a plecat de tot), descopăr în Publicistica lui Arghezi, reluată pentru că n-am chef de scris, ce înseamnă junghinirea unui pisoi: „Junghineala e să-l întorci pe spate, să-l împungi cu degetul, să-l apuci de o ureche, de coadă, de un picior. Afurisitul se apără și te junghinește el. A fugit și se întoarce. Îi place.” Cel despre care-i vorba în citat e un pisoi de un an, Gioni, îi zice Arghezi, înzestrat cu o personalitate aparte, eroul tabletei Gioni, semnată de publicist în Revista Fundațiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946, singurul loc de scris pentru poet, care renunțase la Bilete de papagal, zgîrcit cu tipografii, cum era. Și mie îmi place să mă joc astfel cu pisoiul, fără a ști că îl junghinesc.

Continuați lectura >

Ce-o fi în capul unei mîțe?

Ori de cîte ori ies din bloc, n-apuc s-aud în spate clănțănitul mecanismului precis de strașnic, al închiderii ușii, că din toate părțile dau fuga pisicile. Unde au stat ascunse pînă acum? Cum de-au aflat că un om dintre cei care le dau de mîncare s-a ivit la orizont? Sînt întrebări condamnate să rămînă fără răspunsuri. Pentru a le afla, ar trebui să ne plasăm în ipostaza unei pisici. S-avem privirile ei. Ce vede ea cînd ridică spre mine căpușorul? Venirea lor nu e uniformă. Unele – precum Lingușitoarea – fac adevărate salturi, ca și cum s-ar teme că nu vor ajunge la timp. Altele pășesc repede, numai că nu fac salturi. Dau fuga fuga din piciorușe.

Continuați lectura >

Înalta Protectoare a mîțelor din zonă

Așa cum am mai scris, soția e Înalt Protectoarea mîțelor din zonă. Spun, din zonă, deoarece, așa cum am înțeles din lecțiile pe viu ținute pe seama mea, adică, în zonă sînt mai multe familii de pisici. Clanuri mafiote! zic eu în gînd, în chip automat, fără a cuteza să deschid gura. Sînt sigur c-aș fi pus la punct în chip drastic: Pisicile nu pot fi mafioți. Aha, aristocrate da, pot fi, mafioți, nu. Deseori, după ce revenim dintr-o plimbare prin Oraș, soția coboară în stradă pentru a le da de mîncare. Le dă uneori și cînd coborîm împreună. Face asta de cîțiva ani. Obligat de viață să asist la întîlnirile soției cu mîțele, mă pot lăuda că sînt deja un fel de Plutarh al lor. Genul acela de istoric al Romei antice în scrierile căruia e greu să deosebești între cercetarea de om de știință și însemnările de martor, dublate de articolele de manufactură ale unui bîrfitor.

Continuați lectura >

Pisoiul de azi, motanul de mîine

Scrierea de pe blog n-a rezolvat problema pisoiului. Fosta soție, aflată în Belgia, împreună cu fiică-mea, Ioana, a citit însemnările și, printr-un e-mail, se oferă să-l adopte ea. Prezint propunerea Consiliului de Securitate al casei, întruchipat de soția mea. E singura propunere, de altfel. Nu e de acord. Cum să ducem pisoiul atît de departe, într-altă țară? Ar trebui să răspund că Belgia e și ea țară membră a UE și NATO. Pisoiul n-ar ieși în afara Alianțelor tradiționale ale României. Mă trezesc întrebînd-o dacă nu cumva ar vrea să dăm pisoiul în așa fel încît ea să-l poată vizita din cînd în cînd. Nu-mi răspunde. Capăt tot mai mult certitudinea că tărășenia cu oferta e o manevră căreia comentatorii i-ar spune în alte cazuri de imagine.

Continuați lectura >

De la pisoiul casei la Napoleon pe insula Elba

Am postat pe cristoiublog.ro un text despre pisoi. Trei fotografii mărturisind stîngăciile mele de fotograf cu Ipad-ul au făcut celebre portretul pisoiului. Pisoii sînt asemenea copiilor. Cît timp sînt copii, copiii sînt drăguți. Și dacă e vorba de copiii noștri, sînt ăi mai tari din lume. Luciditatea de analist politic specializat în dibuit diversiuni îmi spune că pisoiul nostru e un pisoi ca toți pisoii din lume. Drăguț, simpatic. Ca orice fiu al mîței. Nouă însă ni se pare că un altul ca el nu e. Deși a devenit erou de proză și de artă fotografică, pisoiul nostru rămîne mai departe pisoi.

Continuați lectura >

Superioritatea pisicii din stradă față de pisica din casă

Motty trebuie să mănînce doar boabe de o anume calitate recomandate de doctor. Suferă de rinichi. Colac peste pupăză, a rămas și fără dinți. Asta nu-l descurajează să mănînce pe rupte. Viața lui Motty e o nesfîrșită alergare după ceva de ronțăit. Suferă de asta – cred – de pe vremea cînd era maidanez. Pisica din casă are la dispoziție 24 din 24 de ore farfurioara cu mîncare. Pisica din stradă e lipsită de așa ceva. Ea trebuie să fie cu ochii în patru nu numai ca să evite pericolele, dar și ca să nu-i scape ivirea neașteptată a unui prilej de halire. Uneori asta înseamnă un pumn de boabe turnate pe asfalt, dintr-o pungă de plastic, de o iubitoare de animale.

Continuați lectura >

Geloziile lui Țonțu

De cum ne-a văzut venind spre casă, Miorlăita, cum îi spune soţia uneia dintre mîţele pisicoase de pe stradă, a dat fuga-fuguţa, pe ultimii zeci de metri, închipuind chiar un galop, ca să-şi frece căpuşorul de primul picior întîlnit în cale. Potrivit deciziei luate la nivel înalt (a noastră, aseară, la etajul unu al blocului), soţia o înşfacă de ceafă şi, făcîndu-i culcuş în braţe, o ia sus. A venit iarna. Sau, mă rog, un plagiat grosolan al iernii. Miorlăita e sora Grăsanului, motanul alb care-mi displace, pentru că eu nu văd motanii altfel decît ciolănoşi, supli, ca nişte mici tigri. Cine dracu a mai întîlnit tigri graşi: graşi ca un porc?

Continuați lectura >

Tragedia pisoilor năpăstuiți

În linii mari, tragedia pisoiului deja zis al nostru s-a încheiat. L-am lăsat pe balcon și am plecat la Sinaia pentru cîteva zile. – Nu moare? m-am interesat eu mai mult din nevoia de a-mi exprima solidaritatea cu soția, decît din grija față de viața pisoiului. La fel se întîmplă și pe Glob. Cînd are loc undeva o tragedie, toți șefii de stat se grăbesc să-și exprime solidaritatea cu „poporul greu încercat”. «Poporului greu încercat» nu-i e nici mai bine, nici mai rău dacă nimeni de pe Glob nu și-ar exprima solidaritatea. Cînd stai în marginea casei tale făcute de cutremur un dîmb de cărămizi, îți e egal dacă șeful statului Burundi își exprimă sau nu solidaritatea cu tine.

Continuați lectura >

Miorlăita a devenit Pacienta

Am luat cu noi în casă de pe stradă pe Miorlăita, nu ca s-o adoptăm (soția , doctor docent în mîțe, spune că Țonțoiul nu se va împrieteni cu ea niciodată), ci doar ca s-o vindecăm. Cu ani în urmă, îi lăcrima puternic un ochi. Am luat colir și i-am pus în ochi. Evident, eu am ținut-o, în timp ce soția o doftoricea. Acum, din cîte a constat soția, Miorlăita are ceva la urechi. La urechiușe, cum le spune ea urechilor de pisică, semn al duioșiei funciare față de respectivele ființe mici. Nu departe de noi, la un subsol, s-a deschis o clinică de animale. Din înscrisul de pe un vehicol parcat în fața blocului, am înțeles că au și serviciul de Salvare.

Continuați lectura >