– VII –
Centrul de tradiții locale
Din șoseaua județeană, circulată de mașini vâjiinde într-o parte și-n alta, se desprinde un drum asfaltat, mărginit de plopi înalți și zvelți, înșirați ca niște locotenenți din Garda Infrastructurii rutiere.
Un panou din capul drumului se întrece pe el însuși în profeții despre minunățiile ce te așteaptă dacă te angajezi per perdes sau în automobil pe această arteră de circulație:
Tupilești.
Sat european.
Aici respirați în natură, liniștită și curată, cu castani seculari, dealuri domoale, văi pitorești, poieni poliflore, peșteri sălbatice, aer nepoluat.
Aici găsiți obiceiuri, meșteșugari tradiționali și ambianță sătească la:
Centrul de tradiții locale
Bisericile unicat.
Meșteri autentici
Gospodari harnici și ospitalieri
Pentru Informații, Cazare, Masă, Agrement
Contactați:
Plaiul Castanilor!
Tupilești, sat european! Asta da tentație.
Cum vii dinspre Mînăstire pentru a intra în Drumul European, faci la dreapta și te angajezi prudent pe o șosea ce lasă impresia c-a scăpat de cîteva minute dintr-un bombardament Aliat.
Gropi, valuri de asfalt, bolovani ici-colo, ca și cum ar fi căzut din buzunarul unui uriaș alergînd.
De o parte și de alta, garduri într-o rînă, albăstrui de putrezeală, marcînd gospodării alcătuite dintr-o bojdeucă cu grajd căzut pe el însuși și o bătătură cheală în cuprinsul căreia ciugulesc nu știu ce cîteva găini jerpelite.
Ajungi la ceea ce s-ar putea numi, cu multă îngăduință, o răscruce.
La dreapta, șoseaua așa zis asfaltată, își continuă drumul despre al cărui capăt nu știm aproape nimic.
În față îmbiindu-te să-l folosești, un drumeag de pămînt.
A plouat recent, și drumul a devenind mocirlă. Roțile mașinii se învîrt în gol, ca și cum s-ar teme să nu se afunde cu totul. O scîndură indicatoare, cu vîrful știrb, arată în depărtarea drumeagului:
Centrul de tradiții locale
Centrul de tradiții locale?!
Cînd ai trecut de semnul întrebării, îți imaginezi un mic muzeul al satului, populat de căsuțe tradiționale, în cerdacul cărora țărănci cu cartea de muncă la Institutul de Etnografie și Folclor, se fac că țes la războaie strămoșești, descinse indirect din Cîntarea României a lui Alecu Russo.
O iei pe drumeag, practicînd opturile care salvează suspensiile.
Frînezi brusc.
Un cîrd de gîște trece agale drumeagul de la un șanț la altul, fără să se grăbească.
Impresia imediată e de convingere că artera de circulație le aparține.
De sub un gard răpănos țîșnește un dulău flocos, învinețit de furie, care se repede la cauciucurile mașinii.
Mai mai că nu mușcă din ele.
Din sens invers, vine un tip pe bicicletă. După veșminte nu poate fi decît poștașul. Da, e poștașul! Îți spui, bucuros c-ai nimerit-o, văzîndu-l proaspăt bărbierit și cu cravată. Ce țăran-țăran își pune cravată și nu într-o împrejurare solemn – nunta fiicei sale, de exemplu – ci într-una obișnuită?
Poștașul frînează și descinde de pe vehicol. Drumul nu îngăduie trecerea unei biciclete în mers pe lîngă un automobil. Oprim în dreptul lui, coborîm geamul și, după ce respectivul și-a ridicat pălăria, în semn de salut, angajăm un dialog semnificativ:
– Bună ziua!
– Bună să vă fie inima!
– De ce-i spune satului ăsta Sat european?!
– … (ridică din umeri zîmbind stînjenit).
Reacția unuia încurcat că nu știe răspunsul și, prin asta, nu se ridică la înălțimea de amabilitate cerută de tradiționala ospitalitate românească.
– La revedere!
– La revedere!
Ajungem din urmă, zvîrlind noroiul cu roțile, pe gardurile știrbe, două locuitoare ale Satului European.
Mamă și fiică.
Ciorapii subțiri ai mamei sînt stropiți pînă sus, sub fustă, de noroi.
Fata e în blugi și canadiană. Și ea e stropită, dar nu așa de tare ca maică-sa.
– Centrul de tradiții locale?
– … (ridică din umeri amîndouă).
Amîndouă, oprite din mers, se uită la noi, cei din mașină, pe geamul coborît. Mama, din altă generație, cea a scrisorilor cu timbru și a cărților poștale ilustrate, e mai amabilă. Ține morțiș să ne scoată din întunericul cultural în care am intrat o dată cu pornirea spre Centru.
– Vreți să spuneți Căminul Cultural?
– Căminul cultural, da! acceptăm noi, oftînd, răspunsul, obligați de o politețe de tip electoral.
Nu credem că e totuna Căminul și Centrul. Dacă ne-am arăta neîncrezători am răni pe localnică. E încredințată că ne-a fost de ajutor.
Amîndouă arată în direcția de mers a mașinii, pe care oricum n-o putem schimba pînă n-ajungem la un tăpșan ca loc de întoarcere.
Suind un dîmb, drumul ajunge la un soi de Centru al satului.
Al Satului European, firește.
Pe stînga, o clădire cu un etaj, de forma unui penar așezat cu grijă pe cant. Pereții par proaspăt vopsiți. E doar o iluzie. Ploile au scorojit varul aplicat cu bidineaua. Destul de greu să situezi hardughia într-o anume categorie de clădire. E ceva între o clădire golită înaintea demolării, a unei demolări care n-a mai avut loc, și un hangar pentru adăpostirea mașinilor agricole scoase pe poarta fabricii, înainte de a fi încărcate în vagoane.
Potrivit firmei, spînzurate deasupra intrării, ne aflăm în fața Centrului de tradiții locale.
Cîțiva bolovani fără miză închipuie o potecuță menită a-ți apăra pantofii de apa tulburată de niște gîște deloc complexate că sînt murdare din cap pînă în picioare. Sărim din bolovan în bolovan și ajungem pe terra ferma dinaintea intrării în Centru. Plăcuța de pe stînga ușii, scrisă în caligrafice aurite , imitînd truda vechilor copiști, ne aduce la cunoștință că respectiva clădire a fost reabilitată grație unui fond european nerambursabil de 50.000 de euro. Așa va fi devenit Căminul cultural de pe vremea CAER-ului Centru de tradiții locale de pe vremea Uniunii Europene.
Deschidem ușa cu greu prin opintire deoarece n-are mîner. Dăm într-un coridor pustiu, neprimitor. Cimentul de pe jos, ușor denivelat, e plin de praf. Deasupra ușii din față, o tăbliță ruginită într-un colț anunță triumfătoare că dincolo de ușă e Sala Polivalentă.
În capătul din dreapta al culoarului, o altă tăbliță destăinuie că, deschizînd ușa, vei da de Clubul seniorilor.
Al Seniorilor din sat, firește!
Din lemn scump, cu înflorituri meșteșugite, ușa a fost decupată în partea de sus într-un dreptunghi prevăzut cu tejghea.
Pe polița tejghelei, stau strînse la un loc, ca printr-un gest făcut în grabă, pungi cu cipsuri, covrigi uscați, prinși unul de altul cu sfoară, cîrlige de rufe, pachete cu detergent și sticle scunde de Coca-Cola, asemenea unor popice întunecate la față.
Din dosul ușii, apare o muiere scundă, lată în șolduri, prost îmbrăcată, cu un dinte de tablă la întîmpinare.
Zîmbește stînjenită.
E vînzătoare la buticul amenajat în locul a ceea ce ar trebui să fie Clubul Seniorilor din Satul European. Amabilă (că tot n-are ce face, la oara asta nu vine nimeni să cumpere!), ne deschide ușa Sălii Polivalente.
O hardughie cu pereți reci, neprimitoare, ca de pivniță semiîntunecată. Pe podelele de pămînt zac risipiți cîțiva saci de ciment în jurul unei schele din lemn negeluit. E cimentul care ar fi trebuit de mult să devină podele.
Ne prindem pe loc.
Primarul a obținut de la Uniunea Europeană bani pentru amenajarea unui Centru de tradiții locale, în cadrul Campaniei continentale Să dezvoltăm identitatea localității noastre. De fapt, banii au fost gîndiți pentru refacerea Căminului Cultural. Care Cămin a rămas tot ca înainte. Jumătate din bani au intrat în Pensiunea Costăcheștii de Sub Deal, a unui nepot al Primarului.