– IV –
Compartiment de tren
Pe locul de lîngă uşa care nu se închide, deoarece e sărită de pe şine, stă o femeie din Dobroneasa, judeţul Arad, care merge în celălalt capăt al ţării ,după o sticlă de lampă.
Compartimentul e plin de persoane care şi-au luat Bacalaureatul. Pe locul de lîngă geam e un domn cu doctoratul la Paris. Se fereşte s-o spună celorlalţi temîndu-se ca nu cumva să se creadă că e doctor şi să fie invitat să pipăie locul de sub sîni al vreunei doamne.
Femeia povesteşte că sticla de lampă nu se mai fabrică de mult în România. Ea auzise însă că s-ar mai afla vreo cîteva într-un depozit din Nordul Moldovei, rămase acolo de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Depozitul fusese plin cu sticle de lampă, lămpi, fitile şi butoaie cu gaz puse acolo pentru eventualitatea unui Război atomic declanşat de imperialiştii americani.
După Apocalipsă, susţineau savanţii din URSS – cei care impuseseră ca în tot lagărul socialist să fie alcătuite astfel de depozite – nu va mai fi curent electric. În aceste condiţii, aveau să supravieţuiască doar ţările pregătite cu lămpi cu gaz, felinare, rîşniţe, care cu boi, într-un cuvînt cele în stare să întoarcă rapid în secolul XVIII, înainte de descoperirea motorului cu ardere internă.
Domnul de la fereastră simte nevoia să intervină. E intelectual şi, aşadar, împărtăşeşte opinii de Stînga.
– Se găsesc sticle de lampă, ba chiar şi lămpi, felinare, războaie de ţesut – zice el fără a-şi fi anunţat vîrîrea în vorbă (dar aşa-i în tren, talk-show-urile n-au moderator, fiecare îl poate întrerupe pe vorbitor pentru a-şi da cu părerea) – la un magazin de lux de pe Calea Victoriei din Bucureşti, puse la dispoziţia bogătaşilor care vor să trăiască în stil tradiţional, după cum spune ultimul răcnet al modei.
În compartiment se aşterne tăcerea.
Informaţia aruncată de domnul de lîngă geam e atît de nouă, atît de şocantă ,încît gîndurile lor au nevoie de un timp pentru a o dospi şi a scoate din ea alte păreri, net diferite de cele de pînă atunci.
Uşa compartimentului se dă în lături, trasă de o mînă nu numai fermă, dar şi puternică. În golul ivit răsare silueta jalnică a unui tip care vinde ceva pe sub mînă. Scoate un ceas elveţian argintiu, falsificat, desigur. Cei din compartiment nici nu se uită la el. Ceasului îi ia locul o busolă subacvatică, un cosor cu led, care arată cît de ascuţită e lama şi, în fine, un titirez electronic, care azvîrle în jur ţipetele unei sirene de Poliţie împreună cu aşchii de lumină albastră. Dintre toate produsele, doar cosorul stîrneşte un anume interes. Nu, nu un interes comercial (de cînd s-a ivit zdrahonul toţi cei din compartiment au decis să nu cumpere nimic), ci unul strict intelectual.
Fără să dispere, insul trînteşte uşa la loc şi pleacă.
Chestia cu sticla de lampă a fost uitată.
Se discută intens, pătimaş chiar, despre psihologia poporului român, un taifas izvorît din adevărul că mărfurile oferite de tip erau furate.
*
Fel de a cerşi
O tipă trupeşă, cu sînii mari, dar fleşcăiţi, semănînd cu doi săculeţi de nisip stă pe ieşitura din zid şi cerşeşte fără prea mare convingere.
De aici, de pe partea cealaltă a străzii, ocupată de şirul taxiurilor galbene, în care se văd şoferi plictisiţi, citind a nu ştiu cîta oară ziarul, cetățeanca revărsată, lasă impresia unei bugetare a cerşetoriei.
Are program de lucru de la 10 la 18, timp în care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu.
Trec două tinere vesele din motive care le scapă şi lor.
Trupeşa tresare:
– Domnişoară, dă-mi şi mie un biscuit!
Nici una dintre cele două june n-are asupra ei vreun biscuit sau ceva care să semene cu un biscuit.
Cea înaltă, cocoţată pe tocuri cui ca pe nişte picioroange, duce în mînă un buchet de lalele.
Cealaltă nu duce nimic.