Joi, 7 octombrie 1993. Mîine începe la Viena reuniunea șefilor de stat și de guvern din țările membre ale Consiliului Europei care va dura două zile: 8 și 9 octombrie 1993.
Potrivit Agendei deja publicate, la reuniune România va semna documentele de aderare.
Decizia a fost luată la ședința Comitetului de miniștri ai Consiliului Europei din 4 octombrie 1993. Prin raportare la Uniunea europeană, club select al puterilor occidentale, Consiliul Europei e un fel de restaurant din centru unde se țin nunțile protipendadei locale.
Învingător în Războiul rece, Vestul a decis să vîre țările din Est mai întîi în Consiliul Europei ca să se despăducheze de comunism.
Chiar și în aceste condiții, alte țări din Est au fost deja primite în Consiliu: Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992). Noi vom fi admiși împreună cu Estonia, Lituania și Slovenia.
Cu toate acestea, în România e sărbătoare.
În fine, intrăm și noi undeva!
Consiliul Europei e Bau-Baul regimului Iliescu. Conduc Evenimentul zilei, cel mai crîncen ziar antiprezidențial și antiguvernamental din România tranziției. Nici în visurile lor cele mai negre președintele și premierul nu s-ar fi gîndit să-mi trimită o invitație. S-au gîndit însă cei de la Consiliul Europei. Funcționarii de acolo iau leafă – și nu mică – pentru că în unele țări din Est mai sînt la putere neocomuniștii. Și cum neocomuniștilor trebuie să le vîri sula-n coaste, la Consiliul Europei funcționează, cred, fără ghișeu, Biroul: Încurajarea presei de Opoziție în țările cu democrație așa și-așa. Un Birou care împarte burse, bani, permise de călătorie gratuite și, mai ales, invitații la sindrofiile Consiliului. Din teancul de invitații pus deoparte pentru Presa de Opoziție din Est, mi-a revenit și mie una.
Se înțelege că am doar trei ani de experiență a democrației. Sînt un țîști-bîști al dreptului la liberă exprimare. De aia sînt cum nu se poate mai mîndru că particip la ditamai Reuniunea. Peste ani, cînd voi mai îmbătrîni democratic, voi fi mai puțin sensibil la asemenea invitații.
Nu sînt singurul beneficiar.
Merg la Viena mai mulți jurnaliști din România. Suficienți pentru a ne numi Grupul de presă român.
Din motive pe care nu mă mai ostenesc să mi le aduc aminte, din Grup face parte și Mihai Cîrciog, patronul Evenimentului zilei.
Organizatorii ne-au dat bilete la Clasa Economic. Mihai Cîrciog nici nu vrea s-audă. Declară sus și tare că doar Clasa Bussines ar mai corespunde cît de cît statutului nostru de jurnaliști independenți dintr-o țară membră cu drepturi depline a Consiliului Europei. Dacă ar fi după el, ar trebui să călătorim pe acoperișul avionului.
Atît de importanți sîntem!
Dăm o grămadă de dolari în plus.
Da, dar pe Otopeni, așteptînd îmbarcarea, împărtășim un sentiment de satisfacție evidentă la gîndul că vom călători la Bussines-class.
Eu, cel puțin, mergînd întîia oară în viața mea la o asemenea clasă de lux, sînt și nițel emoționat. La grămada de bani, presupun că vom beneficia de o grămadă de privilegii.
*
După îmbarcare, ne așteaptă la colț, să ne ardă una după ceafă, o surpriză. O surpriză neplăcută, i-aș spune, ca să folosesc un eufemism.
Călătorim cu o cursă Lufthansa. Clasa Bussines diferă de restul avionului doar printr-o cîrpă. O cîrpă care o desparte de clasa Economic. În rest, aceleași scaune înghesuite, același spațiu strîmt dintre rînduri. Am da să facem gălăgie, dar nu știm, pe nemțește, decît Mulțumesc! Or, în cazul de față, numai de mulțumiri nu poate fi vorba.
— Nu-i nimic, zice Mihai Cîrciog, cu optimismul care-l caracterizează: o să vedeți voi diferență după decolare! În timp ce ălora de la Economic, cu chiu, cu vai, o să le aducă un suc, și ăla cald, nouă o să ni se dea tot ce ne dorește inima.
De la rece!
Avionul a decolat demult. Ce mai încolo și-ncoace, mai are puțin și aterizează.
Mihai Cîrciog simte nevoia unui gest de călător la clasa Bussines. Deși stewardesa e la cîțiva pași de noi, lîngă cabina pilotului, Mihai Cîrciog ridică mîna și apasă hotărît pe un buton. Deasupra scaunului, sînt mai multe. Culmea e că l-a nimerit din prima pe cel potrivit.
Sfîrîie prompt o sonerie.
— Doriți ceva? – se interesează stewardesa.
Slavă Domnului!
E de o deosebită amabilitate.
Nu ne-a înjurat de mamă, pentru că nu ne găsim astîmpărul.
— Un whisky, un lichior, cinci pahare de vin, cinci sticle de bere! – proclamă Mihai Cîrciog.
Schimbăm priviri nedumerite. Nici unul dintre noi n-a zis c-ar bea ceva. Și chiar dacă el ar fi comandat în numele nostru, tot ar fi prea mult.
— Ce dracu’ face cu atîta băutură? Că doar n-o ia cu el după aterizare?!
Stewardesa nici nu clipește.
— N-avem decît suc! – precizează ea, într-un roi de zîmbete amabile.
— Bine! – zice Mihai Cîrciog.
Stewardesa dispare.
— N-am nimerit noi stewardesa care trebuie – încearcă el o ieșire onorabilă din situația creată.
Noi însă ne-am convins. Am dat banii degeaba. Scaunele, la fel de incomode ca și la Economic. Nimic în plus față de eternul suc.
Aparatul se angajează în procedurile de aterizare. Cu un gest scurt, dar energic, stewardesa trage cîrpa într-o parte, pe bara de care e prinsă în inele, ca draperia la o baie de mansardă.
Avem prilejul să vedem cine-i la Economic.
De pe un loc din primele rînduri, ne face semne de recunoaștere Ion Rațiu, deputat.
Parcă ni s-a mai îmblînzit supărarea.
Ditamai deputatul merge la clasa Economic, în timp ce noi sîntem la Bussines!
A meritat banii!