Plecat dintr-o capitală unde pînă și un congres al cultivatorilor de leuștean dă totul peste cap, mă așteptam ca reuniunea la vîrf a Consiliului Europei să-ți sară în ochi: printr-o pancartă, printr-un afiș, printr-un polițist în plus. Nimic din toate acestea pe aeroportul din Viena. Nici un semn că, începînd de mîine, va avea loc aici Un eveniment politic major al vieții internaționale. Că orașului puțin îi pasă, ne convingem pornind în căutarea biroului Information. Consiliul Europei ne-a dădăcit, înainte de a o lua spre Viena, să ne prezentăm la acest Birou imediat după aterizare. Evident, dacă vrem să ajungem la hotel. Dacă vrem să rămînem în aeroport, nu trebuie să ne prezentăm nicăieri. Căutăm o bancă și ne lungim pe ea. Avînd grijă, evident, să ne scoatem bocancii. Austriecii fac alergie la cei care dorm încălțați. Cîțiva metri mai încolo, dăm peste ceva care, la o adică, ar putea trece drept birou de Informații: un ghișeu năpădit de numeroase anunțuri despre o sumedenie de congrese și conferințe care se desfășoară în aceste zile la Viena. Toate sînt egale ca mărime și toate sînt scrise cu aceeași culoare. E greu să ne dăm seama care dintre ele se referă la istorica Reuniune a Consiliului Europei. Luînd biroul respectiv drept cel căutat, ne proțăpim în fața distinsei doamne de la ghișeu.
— La reuniunea șefilor de stat și de guvern? – întreabă ea cu aerul că ne-am fi interesat de un simpozion pe teme balneo-climaterice.
— Foarte bine, transportul vă costă 200 de șilingi!
Precizarea cu șilingii ne pune în mare încurcătură. Pe invitația Consiliului scrie că transportul de la aeroport la hotel se face pe banii organizatorilor. Așa că o zbughim de acolo înainte ca doamna să taie chitanța fatală. După un pelerinaj în toată regula prin universul cunoscut de om al aeroportului, dăm peste adevăratul Birou de Informații al reuniunii. Sîntem îndrumați către un microbuz care așteaptă la ieșirea din aeroport. De cum ne urcăm în el, cu tot calabalîcul, șoferul o ia din loc. Și azi mă întreb: de unde a știut el că eram delegați la Conferință? Și tot eu, azi, îmi răspund: se vedea clar asta după importanța pe care ne-o dădeam.
Nici orașul propriu-zis nu are emoții. Ne așteptam, dacă nu la o pancartă, măcar la mai mulți polițiști. La oprirea circulației nu ne-a dus gîndul, știind că ne aflăm, totuși, la Viena, și nu la București. La Viena reuniunile internaționale au intrat deja în banalul cotidian. Orașul s-a specializat în profesia de gazdă. O profesie rentabilă, care aduce mulți bani. Mai mulți decît producția de bere.
*
Nici n-apucăm să ne dăm seama dacă minibarul din cameră e sau nu pe gratis, că și sîntem convocați la o conferință de presă. Într-una din sălile hotelului, deoarece toți delegații de rînd au primit cazare aici.
Coborîm la conferință.
Stăm doar cît să ni se dea materialele de presă. De cum primim mapa, ne și apucăm de cotrobăit.
Nici vorbă de pix!
Ceilalți au primit însă. Deși au stilouri, unii chiar cu peniță de aur, toți își notează cu pixurile de doi lei, căpătate pe gratis.
Să ne facă în ciudă, desigur.
Mihai Cîrciog și-a asumat cu de la sine putere și funcția de purtător de cuvînt al Grupului.
— Noi n-avem pix! – zice el unei tinere în costum de înaltă funcționară. De sub fusta de stofă se văd doar genunchii. Nu ne putem da seama dacă are sau nu sîni. Purtătorul nostru de cuvînt nu știe nemțește. Adresarea are loc în cea mai internațională limbă din lume: datul din mîini.
Pentru a fi înțeles, Mihai Cîrciog ia pixul unuia dintre noi – scump, Mont Blanc – și-l arată funcționarei în costum cărămiziu.
Deși între pixul nostru și pixul revendicat e o diferență valutară ca de la cer la pămînt, respectiva pricepe pe loc mesajul.
— Sorry! – zice și, dispărînd cîteva clipe, se întoarce cu un snop de pixuri.
Din care – a dracului! – ne dă doar cîte unul.
Zic a dracului! pentru că n-o costa nimic să ni le dea pe toate.
Luăm pixurile, le verificăm minele și, odată rezolvată și problema lor, nu mai vedem nici un motiv să mai pierdem vremea pe aici.
O ștergem în oraș.
*
Joi seara. Consiliul Europei trîntește o recepție pentru jurnaliștii veniți la marea conferință a șefilor de stat și de guvern. Recepție – scrie în program. În realitate, e ceva între o masă la bufetul gării și un spectacol oferit de o Fundație pentru drepturile omului. Multă vorbărie și puțină petrecere. Fiind, totuși, pe degeaba, n-o refuzăm. Dînd curs principiului fundamental al oricărei călătorii în străinătate: Să facem totul pentru a cheltui valuta altor țări și a o economisi pe cea a scumpei noastre patrii!
Stăm, așadar, pînă tîrziu. Asta provoacă imediat tragica dilemă a celor care au întîrziat seara mai mult decît se cuvine la un pahar: să ne sculăm sau să nu ne sculăm de dimineață?! Zdrobitoarea opinie a majorității înclină în favoarea trezitului la o oră normală. Adică pe la 10! Să sărim peste programul de dimineață, care începe fix la 8. Prima parte a zilei revine statelor care nu sînt membre ale Consiliului. Dă-i dracului! – susțin energic adepții dormitului pe săturate. Sînt ăia care
n-au fost încă primiți în Consiliu. Ăia sînt, firește, rușii, ucrainenii, adică posesorii de ogive nucleare. Noi însă, care am fost deja admiși, ne dăm aere de mare putere europeană. Ne și vedem deja în ipostaza unor lorzi în fracuri, subțiindu-ne în conversații inteligente, urmărite prin ferestrele înalte, viu luminate, de rușii din stradă. Sârguincios cum mă știu sînt pentru scularea de dimineață. A trebuit să arunc în joc un întreg arsenal de argumente logice, sentimentale și de amenințări fățișe, pentru a răsturna punctul de vedere al majorității. Nici Nikita Hrușciov n-a dus o bătălie mai grea la Plenara CC al PCUS, înaintea Congresului al XX-lea, pentru a smulge în favoarea sa votul decisiv.