Conferință de presă cu mai-marii Consiliului Europei și cu șefii celor două state puternice de pe continent: Helmut Kohl și François Mitterrand.
Reușesc cu mare greutate să pun laba pe un loc în rîndul al doilea. Avusesem noroc. Primele cinci rînduri fuseseră ocupate cu o oră înainte de începerea Conferinței. Veniți mai devreme, fericiții își marcaseră locul prin sacoșe, poșete, fulgarine, lăsate cît mai vizibil.
Au trecut patru ani de la răsturnarea lui Ceaușescu. Timp suficient pentru ca noi, cei din Est, să ne pierdem reflexele dobîndite în anii bătăliilor crîncene pentru un loc la coadă. Așa se explică faptul că, în timp ce occidentalii au avut grijă să se scoale cu noaptea-n cap ca să-și găsească și să-și ocupe un loc la Conferința de presă, noi, cei din România, am venit ca boierii, cu vreun sfert de ceas înainte de deschidere.
Sînt un om care-mi pierd ușor reflexele. Dar le și redobîndesc ușor. A fost suficient să dau cu ochii de șirul scaunelor ocupate avant la lettre că s-au și redeșteptat în mine reflexele supraviețuirii la cozile din socialism. Ele îmi spuneau clar, fără echivoc, că la un moment dat în zidul impenetrabil se va ivi o fisură. M-am pus pe pîndit. Într-adevăr, la un moment dat, cu puțin înainte de deschiderea conferinței de presă, o slăbănoagă care, judecînd după sigla microfonului păros, reprezenta aici Radio France International, a apărut de undeva, și-a luat jacheta lăsată semn și a șters-o. Instinctele de vechi combatant pe fronturile cozii nu m-au înșelat. De cum pășise printre rînduri, mi-am dat seama că a venit ca să plece. Drept care, printr-o mișcare rapidă, în genul celor știute pe de rost de membrii unui comando Delta Force, m-am plantat la capătul rîndului. Nu eram singurul angajat în războiul pe viață și pe moarte pentru găsirea unui loc in extremis. Grație perspicacității mele fără cusur însă, cînd contracandidații au dat să se năpustească asupra prăzii, eu mă și așezasem deja.
Atît de degajat încît, trîntind clapa scaunului, am reușit să dobor microfonul proptit de spetează de cel din spatele meu.
Așezării i-a urmat crearea condițiilor prielnice pentru a o face pe fotoreporterul. Aveam la mine un aparat hîrbuit, de amator, pe care-l purtam însă spînzurat la gît în cel mai clasic stil fotoreportericesc. Cei doi din fața mea ședeau umăr la umăr. Puteam fotografia și în aceste condiții. Pe mine însă nu fotografiatul mă interesa (de fapt, nici n-aveam nevoie de poze, din Grup făcea parte și fotoreporterul ziarului), ci șansa de a mă da mare jurnalist, venit la Conferință cu treabă și nu ca să vadă Viena, cum ar fi crezut răuvoitorii.
Astfel că, prin inimitabila bătaie pe umăr, dublată de arătarea aparatului, i-am făcut să înțeleagă pe cei doi că trebuie să se depărteze nițel unul de celălalt, pentru a-mi putea face meseria.
*
Conferința de presă a debutat sub semnul lirismului pan-european, brav înlocuitor al lirismului pan-comunist. Unul după altul, s-au succedat clișeele pe care le știam deja pe de rost: Europa Unită, Europa democrațiilor, Europa fără frontiere.
A participa ca jurnalist la o conferință de presă la nivel înalt e ca și cum ai vrea să devii Mafiot de-adevăratelea.
Nu te poți numi Mafiot de-adevăratelea dacă n-ai la activ un asasinat la comandă.
Nu te poți numi jurnalist la o conferință de presă dacă n-ai pus o întrebare.
Numai astfel îmi explic bătălia crîncenă, sălbatică, întîlnită la toate conferințele de presă pentru a pune o întrebare. Una măcar, pentru că, de regulă, se pun mai multe.
Urmărind șirul primelor întrebări, mi-am dat seama că n-ar mai fi fost nevoie de osteneala șefilor de stat și de guvern de la prezidiu. Răspunsuri mult mai clare decît cele date de cei întrebați – prompt și într-un abur de surîsuri cît mai mediatice – puteau fi găsite în documentele Conferinței, în ziarele din ultimul timp, ba chiar și în manualele de Geografie.
Dînd curs acestei nevoi irezistibile de a întreba doar ca să te afli în treabă, făceam preparative intense pentru a mă lansa și eu pe frontul presei libere și independente.
A pune o întrebare la o conferință de presă de un asemenea nivel nu e de ici, de colo.
Trebuie, mai întîi, să ți se dea cuvîntul de cel care conduce conferința.
Ca să ți se dea cuvîntul, nu-i suficient să ridici mîna.
În același timp cu tine, mai ridică mîna vreo duzină de doritori.
Trebuie, așadar, să fii observat de cel din prezidiu.
Nici să fii observat nu-i suficient.
Trebuie să-ți spună numele sau să te arate cu degetul.
Pentru că, nu-i exclus:
- a) să nu te observe, dat fiind că mîna ta nu poate fi mai lungă decît a celorlalți.
- b) să te observe, dar să nu te bage în seamă. Fie pentru că nu te cunoaște, fie pentru că te cunoaște, dar nu vrea ca tu să pui o întrebare, dat fiind că ești colțos sau certat cu el.
Știam asta dintr-o împrejurare petrecută în țară. Un ziarist tînăr, abia angajat la Expres Magazin, a fost trimis de subsemnatul la Conferința de presă organizată cu prilejul vizitei lui François Mitterrand în România (18-19 aprilie 1991).
Săptămînalul Expres Magazin era un adversar al lui Ion Iliescu. Președinția nu ne trimisese invitație. Gică Voicu, pentru că el era tînărul jurnalist, a apelat la un truc. S-a oferit celor de la France 2 să le care bagajele. La intrarea în sală, supraveghetorii români au crezut că face parte din echipa francezilor. I-au dat drumul cu plecăciuni. Gică Voicu s-a așezat în sală printre membrii echipei de la France 2. François Mitterrand arăta cu degetul pe cei ce urmau să pună întrebări. De la locul lui, Gigă Voicu a ridicat mîna. François Mitterrand a crezut că e de la France 2. Și i-a dat cuvîntul.
Eu n-aveam cum, la Viena fiind, să car bagajele vreunei echipe TV occidentale.
Astfel că mă gîndeam să joc la loteria întîmplării.
Eram tot numai o pîndă, gata să mă arunc în golul dintre două întrebări, cînd, deodată, mi-am dat seama că mi se desprinsese talpa de la pantoful drept.
Sau, mai degrabă, că mai avea un pic și se desprindea cu totul, lăsîndu-mă în fața presei mondiale și a mai-marilor Europei doar în șosetă.
La o conferință de presă atît de importantă, unui jurnalist i se pot întîmpla multe nenorociri:
- – să nu-l ia în seamă cel care dă cuvîntul doritorilor;
- – să nu ajungă pînă la el microfonul;
- – să-l apuce tusea sau, și mai rău, să constate că nu mai are glas;
- – să-l lovească pîntecăraia sau să-și dea seama că a uitat să-și pună pantalonii.
Desprinderea tălpii nu se număra printre nenorocirile tradiționale, trecute în manualele de gazetărie împreună cu soluțiile de rigoare.
Cum însă mă aflam la începutul carierei mele de jurnalist liber și independent, pocinogul cu talpa m-a lovit mortal.
Am renunțat la a mai pune vreo întrebare. Întreaga personalitate s-a concentrat asupra unei noi și aparent insolubile probleme: cum ies din sală fără să se vadă că talpa sta să se desprindă?!
Prima măsură consta în oprirea procesului de desprindere. Drept care, ținînd dreptul pe podele, nu l-am mai ridicat pînă la finele conferinței. În felul acesta nu numai că am oprit desprinderea, dar, mai mult, am fixat talpa, fie și provizoriu.
La finele conferinței, am stat să treacă prima buluceală. Dacă mă ridicam imediat, valul celor care plecau m-ar fi dus cu o asemenea viteză încît, mai mult ca sigur, pierdeam talpa pe drum.
Prefăcîndu-mă că-mi strîng lucrurile, am așteptat pînă am rămas aproape singur. Femeile de serviciu dăduseră buzna deja, cu aspiratoarele lor uriașe. M-am ridicat și, tîrîndu-mi dreptul, mai ceva ca Dorobanțul lui Alecsandri pe drumul de costișe ce duce la Vaslui, am ieșit din clădire. Atent, să nu ridic prea tare piciorul, m-am urcat
într-unul din taxiurile care așteptau în dos.
— În Centru!
— OK!, în Centru.
Dacă zici Centru într-un mare oraș, zici magazine. Dacă zici magazine, zici și magazine de pantofi.
Am intrat în primul întîlnit în cale, am ochit o pereche (la întîmplare, n-avea importanță ce fel de pantofi erau), i-am încălțat, i-am plătit și, răsuflînd ușurat, am ieșit.
Pantofii vechi i-am pus într-o pungă de plastic. Ar fi fost normal să-i arunc în primul coș întîlnit în cale.
N-am făcut-o.
I-am purtat cu mine, în pungă, pînă seara, cînd m-am întors la hotel.
Puși în valiză, i-am aruncat abia cînd am ajuns acasă.
Cum mă întorsesem cu punga la Austria Center, am avut noroc. În 1993, nu se petrecuse încă atentatul din 11 septembrie 2001.
Ce m-aș fi făcut dacă la intrare ar fi trebuit să pun pantofii pe bandă?!
În loc de încheiere
Cum trec toate pe lume!
Își mai amintește azi cineva de Consiliul Europei fără a-l confunda cu Consiliul Uniunii Europene?!