Spectacole asemănătoare de sunet și lumină, semănînd cu grandioasele montaje literar-artistice de pe stadioanele din vremea lui Ceaușescu, produc și alte cazinouri din Las Vegas. Unul dintre ele, Mirage, este construit pe ideea de Junglă. Drept urmare, în vitrina de la intrare stau tolăniți, în stil mic burghez, doi lei vii. O imitație de junglă funcționează din plin atît în interiorul, cît și în exteriorul imensului cazinou. În interior, Jungla emite, constant, ca orice junglă adevărată, aburi. Nici jungla din exterior nu se lasă mai prejos. După căderea întunericului, vulcanul din mijlocul lianelor și cascadelor erupe spectaculos. Cu întreg arsenalul de flăcări, fum și bubuituri. Uriașul magazin din complexul Forum Cezar, construit pe formula unei piețe romane (clădiri din Roma antică pe margine, deasupra un cer care pare adevărat), prezintă privitorilor – actuali cumpărători și, desigur, viitori jucători – un spectacol în care Iulius Cezar, prezent aici sub formă de statuie, se mișcă într-o furtună de tunete și trăsnete. Împreună cu el se rotește și suita. În timp ce dă roată în jurul pieței, Cezar vorbește și bea dintr-o cupă.
Este ușor de regăsit între aceste spectacole debarcarea din Golf, transmisă în direct de CNN. Ca și în timp de pace, americanii se dau în vînt, la vreme de război, după montările de tip hollywoodian. N-are importanță în ce scop se produc luminile orbitoare și sunetele asurzitoare. În scopul de a-i încînta pe cei din jur, sau în scopul de a-i omorî. Totul este ca ele să fie cît mai impresionante. În acest scop nu este precupețită nici o realizare tehnico-științifică de excepție. Spectacolele de acest gen, pe care le-am întîlnit și pe Broadway (la celebra montare a spectacolului „Cats”, numeroșii interpreți umblă prin sală costumați în pisici, speriind spectatorii cu ochii lor fosforescenți), răspund unei trăsături de esență a sufletului american, pe care, în absența unui termen adecvat, mă văd obligat să o definesc cu un peiorativ: infantilismul.
M-am întors din Japonia convins că numai Japonezii pot încerca gusturile și trăirile unui copil. Acum, după ce am ajuns de pe o coastă pe alta a Americii, îmi dau seama că și americanii sînt la fel. Acest infantilism își spune cuvîntul în numeroase momente ale vieții cotidiene din SUA. Îl întîlnim astfel în lumile sclipitoare care sînt Las Vegas-ul și Broadway-ul noaptea. Ele seduc prin iluzia sărbătorii feerice, chiar dacă această sărbătoare e doar noaptea – ziua Las Vegas-ul fiind fără lumini, fără culoare, fără sclipici, un banal oraș de provincie american, iar Broadway, o stradă oarecare din Vest.
Nevoia de iluzionare explică și o altă plăcere copilărească a americanilor: aceea de a se fotografia alături de vedete de carton. Pe autostrada Washington – New York, dau la o oră tîrzie de noapte, într-un local de pe traseu, peste un aparat care-ți oferă, în schimbul a cinci dolari, fericirea de a apărea în poză ținut în brațe de Madonna, dacă ești bărbat, sau de Elvis Presley, dacă ești femeie. Dacă te preocupă politica, poți să apari fotografiat, tîmplă lîngă tîmplă, cu Bill Clinton. Totul este simplu. Intri în cabină, vîri cinci dolari, te așezi în dreptul unui ochi de cameră TV și-ți alegi vedeta cu care vrei să apari în poză. După ce ai găsit-o, parcurgînd imaginile de pe un monitor, apeși pe un buton și într-un minut ai obținut fotografia rîvnită. Dînd si eu în mintea americanilor mi-am făcut o fotografie care mă surprinde tras în poză pe prima pagină a cunoscutului jurnal american ”USA- Today”.
De vîrsta copilăriei ține și plăcerea americanilor de a fi îndemnați pînă în pînzele albe. Pe autostrăzi sînt nu numai semne de circulație, dar și îndemnuri scrise în genul: Ține dreapta! Nu depăși banda continuă! Nu depăși viteza legală! Nu ține luminile aprinse la plata taxei pe autostradă.
La aeroportul din New York, călătorii nu vin la ghișeele de control al pașapoartelor ca la noi, în Europa. Adică după cum le trece prin cap. După ce ai stat la o coadă uriașă, mai multe funcționare te îndrumă la diferitele ghișee.
Dacă ne gîndim că americanii se întîlnesc cu japonezii în materie de realizări tehnico-științifice de excepție, putem găsi și explicația copilăriei lor fundamentale. Cu cît îți folosești mai mult creierul la serviciu, cu atît simți nevoia în timpul tău liber să te cobori la nivelul unui copil. Adică să fii scutit de a-ți mai folosi într-un fel sau altul inteligența.
Cititorii mei, pe care-i știu ageri, vor fi ghicit deja de ce trebuie să mergi în California pentru a înțelege ce s-a petrecut în România lui decembrie 1989. Ca și în cazul spectacolelor de la Universal Studio, a fost vorba de ceva care a părut izbitor de adevărat fără a fi de loc în realitate. Cei ce au văzut la televizor Revoluția română în direct au încercat trăirile americanilor din timpul cutremurelor și incendiilor trucate de la Universal Studio. Pentru a-și da seama după aceea că împușcăturile, flăcările și bubuiturile țineau de o regie ieșită din comun. Semnate de mari specialiști în efecte speciale. Ca și în cazul show-ului de la Universal Studio, la revoluția română, după încheierea tărăboiului, totul a revenit ca înainte. Chiar dacă nu după cîteva minute, ci după cîțiva ani. Ca și în cazul luminilor de la Las Vegas, dimineața, adică la lumina lucidității, ne-am trezit în jurul nostru cu o realitate cenușie. În orașul jocurilor de noroc iluzia durează doar o noapte. Timp suficient pentru ca, împins de feeria din jur, să te apuci să joci pînă rămîi lefter.
În România iluzia a durat mal mult.
Ca și la Las Vegas însă ea i-a împins pe mulți să joace totul pe o singură carte.
Să joace adică la ruleta pusă la cale de alții entuziasmul, speranța, ba chiar și viața.