La Schönbrunn, prințese ca gunoiul! – exclamă, la un moment dat, nemuritorul Švejk. Reuniunea Consiliului Europei s-a ținut nu departe de celebrul Palat imperial. Văzînd înghesuiala politică la nivel înalt din 8 și 9 octombrie 1993, n-am putut să nu exclam și eu, parafrazîndu-l pe eroul lui Hašek: la Viena, șefi de stat ca gunoiul! O personalitate e măreață cînd e singură. Cînd e cu mai multe, riscă să devină ridicolă. Asemănător unei dive goale. Cînd e singură, e Venus din Milo. Cînd e cu mai multe, e Joiana din cireadă. E un adevăr pe care mi l-a confirmat după-amiaza de 8 octombrie: cea a țărilor membre pline ale Consiliului Europei. Clădirea din Austria Center foia de președinți, prim-miniștri și miniștri de Externe. Oriunde te duceai, dădeai peste o vedetă politică. Întorceai privirea, nimereai peste un președinte. Încercai să intri undeva, loveai cu cotul un prim-ministru. Eu, de exemplu, a fost cît pe-aci să răstorn un cardinal, trimisul Papei. Noroc că știam să zic: Sorry!
Sorry! a zis și el, deși, judecînd după ghiont, ar fi trebuit să-mi cîrpească una. Hărmălaia democratică n-a fost însă absolută. Inegalitatea dintre participanți și-a spus cuvîntul. A fost, mai întîi, o inegalitate ținînd de mărimea țării reprezentate. Lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, și lui François Mitterrand, președintele Franței, li s-au rezervat primiri aparte. Cancelarul Germaniei a apărut primul, l-a urmat, la vreo jumătate de oră, grosul președinților și al prim-miniștrilor, sosiți unul după altul, pe bandă rulantă, într-un ritm atît de-al dracului că domnul cu protocolul, cel însărcinat să-i primească și să le strîngă mîna, începuse să dea rasol. Ordinea sosirii era trecută pe o listă. În pauza scurtă dintre două veniri, domnul scotea lista din buzunar și bifa pe cel căruia îi strînsese mîna mai înainte. După acest grup masiv, a urmat o nouă pauză de vreo jumătate de oră. Neliniștiți, jurnaliștii l-au întrebat pe domnul responsabil cu întîmpinatul dacă François Mitterrand mai vine. „Mitterrand is comming!“ – a răspuns scurt, dar satisfăcător, respectivul, de altfel nespus de simpatic tuturor jurnaliștilor. Ca și
Făt-Frumos din poveste, președintele Franței a fost precedat de un buzdugan. Adică de un grup de pușcași care, sărind din mers dintr-o dubiță, au luat poziție de luptă, cu pistoalele-mitralieră în mîini, în diferite locuri strategice.
A existat însă o inegalitate și în ce privește interesul stîrnit în rîndurile jurnaliștilor.
Acest interes s-a putut vedea în două feluri:
1) După cantitatea de fotoreporteri și cameramani grămădiți în jurul unei personalități.
Timp de 15 minute după începerea conferinței, jurnaliștii au avut voie să stea și să fotografieze sau să filmeze. Ei și-au făcut de cap în cercul alcătuit de mesele la care se aflau președinții și premierii. Un spectacol la fel de interesant, dacă nu chiar mai interesant decît cel oferit de politicieni. Fotoreporterii și cameramanii se tîrau de colo pînă colo pe podele, mai ceva decît ciungii și ologii din „Cocoșatul de la Notre Dame“. Deși, desigur, ei nu cerșeau bani, ci imagini în exclusivitate. Ca s-o prindă pe doamna Catherine Lalumière dintr-un unghi cît mai artistic, un fotoreporter se lungise pe burtă la vreun metru de locul în care doamna secretar general se lansase într-o cuvîntare lirică despre noua Europă. Slavă Domnului că avea pantaloni! Dacă ar fi avut fustă, cine știe ce s-ar fi putut crede!
Topul politicienilor, după cantitatea de jurnaliști și fotoreporteri grămădiți în jur: Catherine Lalumière, Helmut Kohl (cancelarul Germaniei), François Mitterrand (președintele Franței), Václav Havel (președintele Cehiei), Jelio Jelev (președintele Bulgariei), Vladimir Mečiar (premierul Slovaciei). Puțină lume, firește, la Ion Iliescu. Din patriotism absolut, am îndreptat aparatul de fotografiat și spre
domnia-sa. De uimire că-i dă cineva atenție, i-a ars un ghiont lui Theodor Meleșcanu. Cînd a realizat cine e, s-a posomorit brusc.
2) După cantitatea de fluierături în două dește la intrarea în clădire.
Totul a pornit de la cum e alcătuită, de regulă, o echipă TV: din redactori și cameramani. Redactorii rămăseseră în spate, în timp ce cameramanii se postaseră în față, la vreun metru de locul unde trăgeau mașinile de protocol. Ori de cîte ori cobora din mașină cineva de mai mare interes, redactorii îi fluierau pe cameramani: Havel, bă! Turcoaica, bă! (era vorba de primul-ministru al Turciei, Tansu Çiller, care, femeie bine fiind, s-a bucurat de o mare atenție din partea bărbaților jurnaliști).
Topul politicienilor după fluierături: primul ministru al Croației, primul ministru al Turciei, Havel, Jelev, Mečiar.
N-au intrat în top, se înțelege, Catherine Lalumière, François Mitterrand, Helmut Kohl. Erau prea cunoscuți, pentru ca să nu fie știuți și de niște analfabeți politici cum sînt cameramanii!
*
La o astfel de hărmălaie, cei mai dezavantajați sînt președinții și premierii țărilor mici!
Pentru ca unul dintre ei să stîrnească interesul jurnaliștilor ar trebui ca:
- a) Țara pe care o reprezintă să dea bătăi de cap mai-marilor lumii prin șotiile la care se pretează.
- b) Dacă țara e cuminte, atunci la șotii să se preteze șeful ei.
Așa se explică de ce Vladimir Mečiar, premierul Slovaciei, n-a tras în buza covorului roșu.
A oprit mașina mai încolo și a luat-o spre ușa de protocol prin iarbă. Camerele de luat vederi s-au năpustit asupra lui, să-l transmită.
Toate depeșele de la reuniune au ținut să precizeze: premierul Slovaciei a luat-o de-a dreptul prin iarbă!
*
Cînd vor să spună că toți mai-marii lumii sînt și ei, în ultimă instanță, oameni, înțelepții invocă proverbul cu WC- ul la care pînă și împăratul merge pe jos.
Permițîndu-mi să observ că, de-ar fi știut de proverbul ăsta, vreun mai mare din istorie ar fi găsit el o invenție să poată merge la WC călare sau, mă rog, cu limuzina blindată, voi spune, după experiența de la Consiliul Europei, că nu dusul la WC trebuie invocat, ci coborîtul din mașină.
Stînd acolo, în liota de jurnaliști de la intrare, și străduindu-mă să nu încasez vreun cot în burtă, am putut observa că, în materie de coborît din mașină, toți șefii de stat și de guvern sînt egali.
Poți veni într-o limuzină blindată.
Poți veni însoțit de tancuri, elicoptere de asalt, ba chiar și de submarine nucleare.
Pot să sară să-ți deschidă ușa o mie de inși.
De coborît nu poți coborî decît într-un singur fel:
Cu fața și nu cu fundul!