Reuniunea are loc la Austria Center.
La Austria Center se poate ajunge și cu metroul. Cel puțin așa susține o broșură pe care ne-au făcut-o cadou organizatorii joi seara, împreună cu harta Vienei (ciupită de la vreun hotel pe gratis), programul reuniunii și alte hîrtii, cumplit de neinteresante, cum sînt toate hîrtiile pe care ți le vîră pe gît reuniunile internaționale unde se pierde vremea.
Noi însă luăm decizia istorică de a merge cu taxiul. Zis și făcut. La Viena, taxiurile sînt pretutindeni. Nu întîlnești însă, ca la noi, mașini de tot felul, de la fragilul Trabant pînă la mediocra Dacie. În capitala Austriei se folosesc drept taximetre mașini puternice, de la Ford în sus. Cum, probabil, turiștii străini merg cu taxiul, șoferii n-au nici o problemă în a înțelege unde vrei să mergi. Nici al nostru nu face excepție. La Austria Center? OK! – răspunde el bine dispus, ca și cum i-am fi cerut să ne ducă la el acasă, să-i vedem familia, și o ia spre celebrul Palat al Congreselor.
*
La Austria Center se ivește o mică problemă. Avem de ales între a ajunge în clădire pe la subsol, unde e Centrul de presă, sau pe la intrarea principală, rezervată exclusiv șefilor de stat și de guvern.
Că ne-am confruntat cu o dilemă, aveam să aflăm mai tîrziu, după ce optasem deja.
Neamț sadea, taximetristul ne-a dus acolo unde i-am zis:
La Austria Center. Și cum pentru el Austria Center are numai intrare principală, ne-am trezit, fără s-o știm, în fața barajului de Poliție care controla accesul la ușa pentru șefii de stat și de guvern. Cum nu pricepem o boabă nemțește, arătăm unui polițișt – șef după cît de mîndru îi scîrțîie încheieturile – ecusonul de pe piept.
Sîntem atît de siguri pe noi, că omul ne face semn cu mîna să trecem mai departe. O fi crezut probabil că în taxi s-au îngrămădit mai mulți șefi de stat și de guvern ai țărilor care n-au ajuns încă membre ale Consiliului Europei. Ca să facă economii bugetare, au pus mînă de la mînă și au luat un taxi!
Nefiind nici el sigur dacă nu sîntem cumva președinți sau premieri, taximetristul ne duce pînă în dreptul covorului roșu, destinat exclusiv înaltelor tălpi. Pe margini, vaze cu arbuști de plastic, puse acolo pentru a schița o primire sărbătorească.
De o parte și de alta a intrării, cohorte de jurnaliști; de la televiziuni, de la radio. Înarmați pînă-n dinți cu camere de luat vederi, aparate foto tip tun de mînă, microfoane înfipte în bețe. La ivirea mașinii în capătul aleii, cohorta dă să se pună în mișcare. Cînd devine mai mult decît clar că e un taxi, cohorta încremenește, după care dă s-o rupă la fugă la telefoane, telexuri și faxuri.
Știre senzațională: una dintre delegații a venit cu taxiul!
Circulă cu viteza luminii fel de fel de presupuneri.
Unii cred că e o măsură excepțională, luată în ultimul moment de Poliția austriacă. Serviciile Secrete au primit informația că unei mașini oficiale i s-a pregătit o bombă pe traseu.
Chestia cu taxiul e un truc menit a dejuca atentatul.
Alții spun că e vorba de delegația Albaniei, a cărei mașină n-a mai vrut să pornească.
Nu puțini susțin ipoteza că e vorba de Boris Elțîn, care a vrut să ia peste picior Consiliul Europei, dînd curs binecunoscutei aroganțe rusești.
Descindem din taxi și purcedem pe covorul roșu.
Confrații noștri nu recunosc pe nici unul dintre șefii de stat și de guvern din țările ce mai bat încă la porțile Consiliului.
Se potolesc.
Nu fără a înceta să se întrebe mult timp după ce-a fost chestia asta cu taxiul.
*
8 octombrie, ora 9 dimineața. Oră criminală pentru jurnaliști. Chiar dacă nu fără o anume bunăvoință, jurnaliștii trec drept intelectuali. Or, intelectualii se deosebesc de ceilalți muritori printr-o trăsătură de esență. Una în genul celei care desparte elefantul de ridiche: nu se pot scula devreme.
Lume puțină de-o parte și de alta a covorului roșu. Afară, în fața ușii, au voie doar cei cu acreditare de fotoreporter sau cameraman. Nu e nici o nenorocire. Cad din picioare de somn. Astfel că-mi pică bine locul în care m-am plantat, după zbateri amarnice: în hol, lîngă un stîlp. La o adică, dacă simt că mă ia somnul, am de ce mă lovi cu capul, ca să mă trezesc.
Reușesc să țin sub priviri sosirea delegațiilor la prima parte a Conferinței. Cea dedicată țărilor care nu sînt încă membre ale Consiliului. Sau, mai degrabă, la Prefața Conferinței, dat fiind că aceste țări n-au drept de vot și de a deschide gura. Nici ele nu s-au lăsat mai prejos. Cu excepția Croației, și-au trimis la Viena președinți sau premieri cu înlocuitori. Boris Elțîn, de exemplu, a catadicsit să expedieze o scrisoare. Pe președintele rus l-am înțeles. E șeful unei țări mai întinse și mai populate decît toate țările Consiliului Europei la un loc. Un jurnalist se întreba, mai în glumă, mai în serios, dacă, în cazul admiterii Rusiei în Consiliu, nu cumva Consiliul va intra în Rusia și nu invers? Ar fi fost absurd ca șeful unui asemenea stat să stea în băncile din spate și să-și ia notițe de democrație, urmărind cuvîntările celor aflați în băncile din față: președinți sau premieri ai unor țări care nu depășesc în mărime nici măcar o gubernie a Rusiei. Nu l-am înțeles însă pe Mircea Snegur, președintele Moldovei. A trimis în locul lui, la Viena, pe un anume Kuniev, care, agățat de jurnaliștii noștri, a dovedit că nu știe o boabă românește!
*
Cum intri în Austria Center ți se deschid în față trei posibilități: s-o iei înainte, s-o iei la stînga sau la dreapta. Înainte e mai greu de mers. Semnul Mai departe trecerea interzisă, dintre cele plantate de agenții de circulație cînd șoseaua e în lucru, nu-ți dă voie să mergi drept înainte decît dacă ești șef de stat sau premier în carne și oase. Cum nu sîntem așa ceva, ne mai rămîne la dispoziție doar posibilitatea de a cîrmi la dreapta sau la stînga. La dreapta, n-avem cum s-o luăm. E un birou de Informații. Stînga ne atrage însă ca un magnet. Pentru că pe stînga, cum ai intrat, se află Barul: whisky, vodcă, dar mai ales celebra bere nemțească. Liderul grupului, Mihai Cîrciog, se declară categoric în favoarea barului. E prea dimineață pentru a merge în sală. Și, în plus, țările candidate nu ne interesează.