„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Serialul nostru

Război paşnic

Ca dezmințire a aforismului că „pentru vinul nou trebuie vase noi“, nouă, în situația pe care ne-a creat-o cataclismul din care a ieșit România de azi, ne-ar trebui oamenii de ieri, oamenii aceia care, guvernând un regat minuscul, înfruntau greul cu atitudini cărora acuma e moda să li se zică imperialiste. Când din România, tributară Turciei, scria Cogălniceanu, la Constantinopole, vizirul schimba trei perechi de meși ca să găsească formula meșteșugită pentru a răspunde așa încât să se vadă că iradeaua pornește de la suzeran, dar să nu se simtă că se adresează vasalului – și Cuza, domnitor peste cinci milioane de raiale...

Continuați lectura >

Coadele lui Take Ionescu

Cei care au urmărit politica noastră internă în ultimii treizeci de ani știu că, în tot intervalul acesta, șeful partidului conservator-democrat a fost statornic în prima linie. Înzestrat cu însușiri sufletești și intelectuale care, pentru un om egoist, ar fi fost adevărate comori, Take Ionescu trecea pe lângă bunurile lumești pe care le oferă belșugul material, căci năzuia, risipind produsul bogat al muncii sale, remunerate princiarmente, să facă, spre deosebire de alții, avut public din ceea ce era personal numai al lui. De aci, deficitul aproape permanent la omul acesta pe care profesiunea l-ar fi putut duce la excedente fabuloase.

Continuați lectura >

Caftanul

Ca și nașterile siluite, fuziunile politice au momente penibile, chiar dacă fătul e să fie viabil – ceea ce se întâmplă rar. Radicalii, de la Iași, ai lui Panu – de fapt, ai lui Bădărău – se contopiseră, la 1897, cu conservatorii lui Grigore Cogălniceanu și, târîș-grăpiș, constituiau opoziția din Moldova. Toată tiranica autoritate a răzeșului însă și tot tactul lui Mitică Greceanu, șeful efectiv al fracțiunii care purta firma lui Cogălniceanu, nu erau de ajuns ca să înlăture fricțiunile dintre frații-dușmani. Radicalii, în mare parte dascăli și studenți, crescuți în atmosfera universitară – căci Iașiul, pe când era al Moldovenilor, avea, păstrând proporțiile, aspectul unui Heidelberg – nu prea-i înghiţeau pe boierii lui Vasilică Vlădoianu, un fel de Cyrano transplantat din Oltenia pe marginea Bahluiului;

Continuați lectura >

Porcarul de la Sinaia

Cu zorul învățaților de azi, care duc, prin văzduh, tone de marfă, peste ocean, cu același preț pe care-l cer căruțașii noștri ca să transporte, de la gară, un vagon de lemne, în oraș; cu meșteșugul cu care spițerii fac chinină din cretă și o vând cu preț de radium; cu înlesnirea, în sfârșit, cu care chimiștii au ajuns să facă petrol pe cale sintetică, iar Voronov să transforme în adolescent până și pe secularul prezident, de până ieri, al Senatului românesc – a vorbi despre ceea ce era acum treizeci de ani ori a schița fizionomia presei de pe vremea lui Fundescu, a lui Rosetti sau a lui Valentineanu e ca şi cum ai reproduce o pagină de paleontologie într-o conferință care ar trata despre, de-o pildă, liberul schimb, etalonul de aur ori revalorizarea leului.

Continuați lectura >

Budalàle și caradàle

Mare bătaie de cap ar fi pe Caragiale dacă, sculându-se din mormânt, ar trebui să depună câte o carte de vizită la locuința fiecăruia dintre prietenii intimi care, răsăriți după moartea lui, au scris amintiri personale despre marele dispărut – deși „grecul“ era aristocrat, aristocrat dintre cei care nu se bagă în seamă cu mojicimea intelectuală. Pentru el, afară de Eminescu, într-o vreme; de Anghel Dumitrescu, de Vlahuță și de Delavrancea, mai târziu; ori de dl Suchianu și de generalul Lambru în urmă, restul era „plebe“; oamenii politici, „isnafi“; iar scriitorașii, amicii de după moarte, simpli „alunari“.

Continuați lectura >

Piatra filosofală

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! –  a fost o vreme când în parlamentul românesc nu dădeau tonul Oaie, Ploaie, Găină și Opincă. Pe atunci, stăpânirea vorbea prin graiul „vizirului“ ori al „vulpoiului“ de la Golășei, sau al „castelanului“ de la Țibănești, asistați de Rosetti, de Cogălniceanu, de Barbu Catargi, de Alexandru Lahovari – de miniștri, în sfârșit, nu de... subsecretari. Camerele exercitau controlul prin Kițu, prin Conta, prin Stătescu, ori prin Vasile Boerescu sau prin Manolake Kostake Epureanu, a căror greutate apleca, la tot momentul, balanța partidelor – nu prin Mihalache ori prin clienții doctorului.

Continuați lectura >

Aici suntem!

Când faci politică cu orizonturi largi trebuie, înainte de toate, să nu fii încuiat, cum se zice peste Milcov – să n-ai înfățișarea sinistră a amploaiaților din serviciul pompelor funebre. Dimitrie Sturdza a trecut în lumea drepților plin de merite, dar antipatic – și dl Vintilă Brătianu rămâne prizonier al partidului în ziua când i-ar cădea cravașa din mână, fiindcă și unul, și celălalt s-au mărginit să exercite autoritatea fără să-și dea osteneala de a-și apropia sufletele. Partidele democratice, mai ales, sunt supuse, prin conducătorii lor, acestei esențiale condiții, pentru că, prin însăși necesitate firească, există, la omul de extracțiune obscură, dorința de a se apropia, ca să se sprijine, la nevoie, pe aproapele...

Continuați lectura >

Regulamentul Teatrului Național

Gratie sârguinței ultimilor directori, Teatrul nostru Național a ajuns să nu mai aibă ce invidia la instituțiile similare din occident. Afară de Chatelet, prevăzut cu mașini fantastice pentru feeriile mirobolante, pe nici o scenă din lume nu se reprezintă, mai fastuos și mai la punct, Femeia îndărătnică ori Bizantz, ca la Teatrul nostru Național – și, cu foarte rare excepții, actorii noștri pot, cu demnitate, să țină roluri protagoniste la Comedia Franceză, de exemplu. E drept că arta dramatică duce, azi, pe lângă satisfacțiile de amor propriu, și la succese materiale pe care le-ar jindui magistrații de la Casație...

Continuați lectura >

Porumbelul vorbitor

Parcă știind prin intuiție că urmașii vor face contrariul, Ion Brătianu, bătrânul, deschidea accesul demnităților publice tuturor tinerilor care se anunțau ca viitori oameni de valoare. Se zice chiar că miniștrii noștri din centrele universitare aveau instrucțiuni să țină la curent pe „Vizir“ cu numele studenților români care se distingeau la învățătură și să-l avizeze când porneau să se întoarcă în țară, pentru ca el personal, aici, sau oamenii lui de încredere să-i îmbrățișeze de cum veneau acasă și să-i dreneze spre locurile de vază. Cu sistemul acesta, absolut opus de cel în vigoare după moartea lui, Ion Brătianu ajunsese să împletească pe Skileru...

Continuați lectura >

Eufemismul

Epidemiile, în țările asiatice, sunt considerate, de pe judecata simplistă a populației, ca manifestări inaccii ale lui Alah, ursuz, o vreme, din cine știe ce pricină. Fiind, dar, un fenomen cu cauză determinată, leacul e la îndemâna musulmanului cum îi e narghileaua: înlătură, prin rugăciuni la moschee, motivul de supărare a abrașului de Padișah – și molima se stinge de îndată ce nu mai are pe cine ucide. E prea complicat să formulez aci, în amănunt, diferitele operații prin care combat turcii epidemia – cum, ca să spun cum se face la noi, e lung. Ar trebui articole multe, poate un volum întreg de epidemiologie populară. Deci, renunț. O s-o schițez însă în treacăt:

Continuați lectura >