Cu zorul învățaților de azi, care duc, prin văzduh, tone de marfă, peste ocean, cu același preț pe care-l cer căruțașii noștri ca să transporte, de la gară, un vagon de lemne, în oraș; cu meșteșugul cu care spițerii fac chinină din cretă și o vând cu preț de radium; cu înlesnirea, în sfârșit, cu care chimiștii au ajuns să facă petrol pe cale sintetică, iar Voronov să transforme în adolescent până și pe secularul prezident, de până ieri, al Senatului românesc – a vorbi despre ceea ce era acum treizeci de ani ori a schița fizionomia presei de pe vremea lui Fundescu, a lui Rosetti sau a lui Valentineanu e ca şi cum ai reproduce o pagină de paleontologie într-o conferință care ar trata despre, de-o pildă, liberul schimb, etalonul de aur ori revalorizarea leului.
Și sunt, totuși, momente savuroase în presa epopeei acesteia… preistorice.
Costache Romanescu, prefect de Suceava, pe urmă, și proprietar mare acum, era, pe la 1892, reporter en titre[1] al ziarului Timpul, organul oficios al partidului conservator. Două informații de la președinția consiliului și una, alambicată, de la ministerul de externe erau toată activitatea pe care o desfășura Romanescu, zilnic, laborios, eroic – fiindcă despre teatru scria Ventura, iar faptele diverse cu amabilități personale, pentru care Constantinide, arendaș chiabur din Ialomița, plătea dejunul la Colaro, cădeau în sfera de atribuții a lui Papamihalopol.
Cu acestea, cu un articol de fond și cu material cules, de Hodoș, din domeniul celorlalte gazete, se servea abonaților un ziar cilibiu, ziar care, elegant în formă, reprezenta mentalitatea celor cărora Carp, ca să le dea dreptul să facă politică, le cerea, ca condiție sine qua non[2], să aibă 40.000 de franci venit.
Atâta contribuție se impunea ziarelor celorlalte ca să dea originalitate Timpului, încât Hodoș, pierzând foarfecile într-o zi, exclama, căutându-le pe toate birourile din redacție:
— Cu ce să scriu eu, domnule, dacă n-am foarfeci!
Vară. Flori. Câmpul, un covor plin de poezie. Sinaia, toată, e un Vârf cu Dor – și Romanescu, în concediu la reședința de vară a Suveranilor.
Profesiunea de ziarist ciocănește sistemul nervos, așa încât lasă urme la victimă chiar după ce a părăsit-o. De aceea îl cunoști pe fostul gazetar de pe modul special cum consideră lucrurile – cum cunoști pe militarul în retragere de pe fasonul cum poartă haina civilă. Romanescu, dar, era în concediu – dar era ziarist. Evenimentele îl făceau pe el să vibreze cum îl face trâmbița pe calul îmbătrânit la cazarmă.
De aceea n-a surprins pe nimeni, în redacție, o telegramă expediată de la Sinaia într-o Duminică:
Szapary, ministrul de comerț al Ungariei, sosit Sinaia. Descins Caraiman.
Depeșa, expediată de reporterul oficial al ziarului, și expediată din Sinaia, unde vilegiatura însuși ministrul de externe, nu putea să facă nici o îndoială pentru redacție. A apărut, prin urmare, în Timpul, așa cum o redactase Romanescu. A apărut, dar a doua zi a sosit și telegrama care chema la Sinaia pe Ciurcu, antreprenorul gazetei, Ciurcu care nu era niciodată în București când se întâmpla, o dată pe an, să fie nevoie și de el la Timpul.
De aceea, Lahovari, întreba:
— Aă, ăă, cine e Ciurcu ăla, domnule?
Și la răspunsul:
— Directorul ziarului d-voastră, riposta:
— Aă, ăă, e ovrei?
— Se pare că nu, domnule ministru.
— Aă, ăă, ar merita să fie!
Să te duci la Sinaia vara, pe socoteala ziarului, era un ideal; dar să te duci ca să dai explicații lui Alexandru Lahovari făcea să simți că ți-e frig în mijlocul lui Cuptor – căci Lahovari era omul cel mai nerăbdător, cel mai violent, cel mai impetuos, deși cel mai bon enfant[3], în același timp, din tot vechiul continent.
Pornea, ca un uragan, de la ușă, pentru un lucru de nimic, câteodată pentru ceva absurd – și așa tonitrua[4], încât te-ai fi simtit desființat dacă n-ai fi știut că, după ce se descarcă, se potolește, devine blând ca un copil bine-crescut și, ca să mascheze regretul de a fi fost furtunos fără motiv, se adresează lui Ghica, secretarul general:
— Mon cher Brigadier, veuillez donner quatre cents francs à ce Monsieur pour qu’il rentre au bercail.[5]
Și drumul costa cinci lei.
M-am dus la Sinaia. Quiproquo-ul[6] se lămurise. Mișu Balș, consulul nostru general de la Budapesta, telegrafiase lui Lahovari că cercurile politice ungurești îi făcuseră cunoscut cum că peste câteva zile va veni să-l vază, la Sinaia, Szapary, ministrul de comerț, ca să trateze o convenție comercială. Romanescu zărise telegrama la oficiul poștal și citind, pe tabloul de pasageri, numele lui Szapary, îl și anunțase la București că a sosit, de vreme ce era în hotel. Toată încurcătura o făcuse o împrejurare de nimic ; cel care urma să sosească era ministru – iar cel care venise era, deși purta același nume, simplu negustor de porci.
Vijelia furiosului Achil o înfruntase Romanescu cu răbdarea pe care o căpătase, prin experiență, despre caracterul clocotind al acestui copil teribil – și o înfruntase întărit de ideea că are să urmeze intervenția lui Ghica Brigadierul și cei patru sute de lei, ștraful[7] pe care și-l impunea Alexandru Lahovari de câte ori vorbea în ton major cu redactorii.
Când să plece reporterul, după ce, uitând că nu vorbește cu Berchtold, ministrul îi făcuse o conferință erudită despre situația Europei și despre posibilitățile în viitor, se anunță Mișu Balș, consulul nostru de la Budapesta, cel care telegrafiase că vine Szapary, însă celălalt. Îl chemase și pe el Lahovari, în primul moment de furie, ca să explice confuzia lui Romanescu…
— Et vous?,[8] se răstește ministrul, sugrumat de necaz, de cum a pus omul piciorul pe prag.
Și uitând că se potolise:
— Je vais vous envoyer moisir à Belgrad![9]
Balș, surprins, ca unul ce nu știa despre ce e vorba, rămâne un moment interzis. Apoi, gândindu-se, poate, că, la o adică, nici la Belgrad nu s-ar mucegăi cu averea lui colosală, surâde de furtunoasa ieșire a ministrului, prieten personal cu dânsul.
Lahovari, care între timp se muiase, surâde și el. Pe urmă, adresându-se, din obișnuință, secretarului general, care lucra în biroul de alături, strigă, cum făcea pentru redactori:
— Mon cher Brigadier…
Dar se oprește. Și-aduce aminte că Balș are 800.000 de franci venit – și zice, glumind:
— Non. Pardon! Cest vrai qu’il n’est pas fameux comme consul génèral, mais il est scandaleusement riche[10].
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] În exerciţiu, în funcţie.
[2] Necesară, indispensabilă.
[3] Băiat bun.
[4] Tuna.
[5] Dragul meu Brigadier, vă rog să-i dați patru sute de franci acestui domn ca să se poată întoarce acasă.
[6] Confuzie de persoane sau de lucruri. Situaţie comică în teatru, când o persoană este confundată cu alta, rezultând situaţii comice.
[7] Ştraf – amendă.
[8] Şi tu?
[9] Te voi trimite să putrezești/mucegăiești la Belgrad!
[10] Nu, scuză-mă! Este adevărat că el nu este faimos ca consul general, dar este scandalos de bogat.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.