Cei care au urmărit politica noastră internă în ultimii treizeci de ani știu că, în tot intervalul acesta, șeful partidului conservator-democrat a fost statornic în prima linie.
Înzestrat cu însușiri sufletești și intelectuale care, pentru un om egoist, ar fi fost adevărate comori, Take Ionescu trecea pe lângă bunurile lumești pe care le oferă belșugul material, căci năzuia, risipind produsul bogat al muncii sale, remunerate princiarmente, să facă, spre deosebire de alții, avut public din ceea ce era personal numai al lui. De aci, deficitul aproape permanent la omul acesta pe care profesiunea l-ar fi putut duce la excedente fabuloase.
De origine obscură însă, Take Ionescu a trebuit, ca să străbată etapele carierei cu propriile-i mijloace, să stea continuu sur la bréche[1], să nu părăsească frontul și să atace el, singur și necunoscut la început, tabere formidabile, tabere care, prin rudenii, prin averi moștenite, prin alianțe calculate și prin comunitate de interese constituiau adevărate caste. De aci necesitatea, pentru omul a cărui moarte a zguduit un popor, de a primi pe oricine-și oferea serviciile, rezervându-se să facă selecția după luptă, potrivit cu virtuțile dovedite de fiecare – căci, soldat de-a valma cu cei fără grade, Take Ionescu nu vedea oameni în toiul luptei, ci numai războinici. Boala însă, pe care natura a creat-o, se pare, anume ca să-l poată doborî pe gigant, i-a curmat pe neașteptate cariera, tocmai în momentul când, retras sub cort după victoria definitivă, era absorbit de grija de a-și reface cadrele.
Azi îl plâng ai lui și-l regretă, mai vârtos, cei care, din același partid, erau, din invidie, de partea cealaltă. Cât despre adversari, își dau zadarnic osteneala să ascundă adevărul cum că numai moartea lui face cu putință viața lor.
Răscoala țăranilor, la 1907, răscoală al cărei punct de plecare a fost, se știe, brânza cu viermi servită iobagilor de pe moșii și violurile săvârșite de către arendașii jidovi din Botoșani, făcuse inevitabilă schimbarea de regim. Take Ionescu, pe care îl informau și prietenii, și adversarii, ca unul care, și el, servea pe amici și mai ales pe inimicii politici, era, din tot guvernul lui Iorgu Cantacuzino, singur în măsură să cunoască proporțiile catastrofei. De aceea, pe când ministrul de interne punea, post festum[2], să i se descifreze depeșele expediate de prefecți, Take Ionescu consilia pe rege să încredințeze liberalilor misiunea de a reprima mișcarea.
Conservatorii, dar în special generalul Manu, credeau că e o datorie de onoare pentru partid ca să deschidă el mormintele. A triumfat însă politica ministrului de finanțe – și astfel liberalii, care știau unde sunt focarele, au fost chemați să stingă incendiul.
Pagina aceasta dureroasă e ruptă din istoria contemporană. Nu cunoaște nimeni, și mai puțin va cunoaște generația viitoare, statistica adevărată a victimelor și a jertfelor – se știe numai că, față cu întinderea flagelului, care amenința să molipsească granița, armatele austriace erau grămădite la Predeal, gata să ne dea ajutor la primul semnal…
Cu sarcina ingrată de a ucide, guvernul liberal se uzase repede – cu toate că Take Ionescu, ca să-i înlesnească misiunea, primise, din lealitate, rolul, la început, în mijlocul propriei sale majorități, de raportor al proiectului prin care Costinescu anula legi votate de conservatori, cu o săptămână mai înainte, la insistenta însăși a fostului ministru de finanțe.
Se zvonise despre o iminentă schimbare de regim – și, ca întotdeauna când se deschide sau se presupune că se va deschide succesiunea, se puneau în circulație tot felul de combinații. Zvonul care prinsese mai multă consistenţă era că generalul Manu are să fie însărcinat cu mandatul de a forma noul cabinet.
Proiectul se croise la Capșa de către tineretul acela despre al cărui exponent ducea grijă Lascăr Catargi, altă dată, că are
să-i facă „pozne“; din cafenea, zburase în cluburi – și de acolo, cu amănunte, cu dezvoltări și cu dovezi în sprijin fusese adus de către intimii lui Take Ionescu.
Într-o seară, după ce făcuse o incursiune savantă prin politica complicată a Europei, după ce expusese un program de fundamentale reforme economice, stabilit până la detalii, și, pe urmă, după obișnuitul ciclu de anecdote, fostul ministru de finanțe îmi zice, având aerul că chestia îl lasă indiferent și că vorbește numai ca să spună ceva:
— Ce ar fi dacă i-ai trage tu, generalului, viermii din nas?
— Bine, am răspuns. Când îl voi întâlni, voi căuta să-l pătrund.
Peste câteva zile, la Manu.
Ședea, ca de obicei, la fereastra dinspre Calea Victoriei a cabinetului de lucru și, față cu aparițiile fugitive din stradă, părea că, vorba poetului, „recheamă dulce tinerii săi ani“.
— Ei, pleacă liberalii, domnule general?
— Nu cred. Guvernele liberale sunt perpetue.
— Cu toata astea, se vorbește. Și se vorbește stăruitor de un guvern prezidat de dumneata.
— Mie nu mi-a vorbit nimeni.
— Pe rege nu l-ai văzut de mult?
— De mult. Am început să mă jenez.
— De suveran?
— Și de el, și de mine.
— ?
— Da. De câte ori îl văd, ne certăm.
— Dar, fiindcă se vorbește, trebuie să fie ceva: nu e fum până nu se face foc.
— Când o fi, dacă o fi să fie, îți spun eu.
— Faţă cu eventualitatea asta, cred că lista e gata.
— Se înțelege. Persoanele, în mare parte, sunt indicate.
— Mai greu are să fie, cred, pentru portofoliul finanțelor.
— De ce?
— Fiindcă părerea dumitale despre Take Ionescu nu prea îi e favorabilă.
— Ba nicidecum. Dl Take Ionescu este un element foarte util. Dar să nu-și închipuiască cum că eu, președinte de consiliu, am să-l primesc cu coadele.
— Coade?
— Da. Bădărău și Fleva.
— Cum se poate, domnule general, să crezi dumneata că un om ca Take Ionescu are să fie așa de neleal încât să-și abandoneze camarazii de luptă tocmai în pragul victoriei?
— Dar dumneata cum se poate să-l crezi așa de puțin inteligent, încât să presupui că n-ar fi mulțumit să-i tai eu coadele, pe care, altfel, ar trebui, neapărat, să și le taie el?
Când am povestit lui Take Ionescu conversația cu Manu, indignarea omului acestuia, la care prietenia avea caracter antic, s-a rezumat în cuvintele:
— Generalul s-a ramolit!
Vorbele astea exprimau necaz, dar manifestau și o convingere; fiindcă din observațiile făcute de mine, îndelung, în atmosfera unde se inventau sau se topeau reputațiile, constatasem de mult că în țara asta, unde nici virginele nu scapă de clevetire, trei erau oamenii cei mai calomniați: Manu, că inteligența-i e mai prejos de situația-i socială; Take Ionescu, că vinde străinilor țara; și Carp, că, deși toată viața în opoziție cu propriul său partid, e, totuși, om de stat.
Nu se uitase încă conversația mea cu Manu, când Bădărău, accentuându-și mereu veleitățile de șef in partibus[3] și lovindu-se mereu de piedici care-l făceau suspect partidului, a pornit ca, cu cheia lui Günther, să intre în castrele lui Mackensen – pe când Fleva, mânat de proverbiala-i dezinteresare, se înrola, ca basarabean, în redacția Libertății lui Bogdan-Pitești.
— Ce zici, șefule, de coadele generalului Manu?, îl întreb într-o zi pe Take Ionescu, pe când călea sufletul poporului ca să făurească din el idealul național.
— Știam că nimeni nu e profet în țara Iui.
Gheneralul a dezmințit proverbul.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] În stare de alertă.
[2] Literal, după festin; aici: prea târziu.
[3] In partibus infidelium – în regiunile necredincioşilor (printre necredincioşi); aici, şef al unei anumite părţi.