Când faci politică cu orizonturi largi trebuie, înainte de toate, să nu fii încuiat, cum se zice peste Milcov – să n-ai înfățișarea sinistră a amploaiaților din serviciul pompelor funebre. Dimitrie Sturdza a trecut în lumea drepților plin de merite, dar antipatic – și dl Vintilă Brătianu rămâne prizonier al partidului în ziua când i-ar cădea cravașa din mână, fiindcă și unul, și celălalt s-au mărginit să exercite autoritatea fără
să-și dea osteneala de a-și apropia sufletele. Partidele democratice, mai ales, sunt supuse, prin conducătorii lor, acestei esențiale condiții, pentru că, prin însăși necesitate firească, există, la omul de extracțiune obscură, dorința de a se apropia, ca să se sprijine, la nevoie, pe aproapele, ca unii ce sunt lipsiți, în regulă generală, de acel nervus rerum[1], indispensabil pentru a se organiza și a-și asigura mijloacele de luptă împotriva adversarului, înzestrat, prin tradiție, cu armele fără de care nu se poate dobândi izbânda.
Partidul radical, la Iași, s-a născut pentru că se născuse Panu.
La Buch, în restaurant; la Bolta-Rece, în cabinet particular; și la Vita Longa, pe iarbă verde, Panu, un charmeur în public, pe cât era de morocănos uneori în intimitate, se aduna cu colegii de la gimnaziul unde fusese profesor și printre glume care sfârșeau, cu timpul, prin a se împleti cu veselia pe care o împrumuta vinul, dezbăteau, când râzând, când făcând risipă de erudiție, punctele a ceea ce avea să fie într-o zi programul partidului radical. Atmosfera de prietenie, ascendentul special al comesenilor, și îndrăzneala pe care o autoriza viața de provincie, viaţă care, desfășurându-se pe o scenă strâmtă, micșorează distanțele dintre diferitele straturi, au început să cheme, cu încetul, la sindrofiile lui Panu, pe institutori, originari din aluviunile de la țară – ba și pe învățători, produse ale primelor generații de iobagi îndreptățite de lege să se înfrupte, pe hârtie, din privilegiile stăpânilor de până ieri.
De aci, de la învățători și până la studenții universitari, foști elevi ai șefului și rămași încă sub farmecul originalității bogate a acestui dascăl, nu rămânea decât un pas, pas pe care sotnia[2] de diaci[3] a făcut-o sub chezășia lui Bădărău, întors de curând din străinătate cu studii serioase și cu variate mijloace intelectuale.
La data aceasta, partidul radical era, într-un sens, partid de protipendadă, pentru că, pe când, spre pildă, înșiși junimiștii, cu pretențiile lor la cultură, aveau în Iași ca prefect de poliţie pe Sandu Rășcanu, om deștept și de treabă, dar puțintel de tot din partea învățăturii, în partidul înjghebat de Panu nu era nici un neștiutor de carte. Iașiul, de altfel, cu oamenii, cu moravurile și cu atmosfera-i specială – Iașiul românesc de atunci – ar merita un istoric amănunțit și aprofundat din partea unuia din mulțimea de cărturari pe care i-a produs, studiu care, în nici un caz, n-ar încăpea în cadrul restrâns al acestor amintiri de caracter mai mult anecdotic.
În vremea când Panu recruta aderenți pentru partidul pe care avea, mai târziu, să-l canalizeze spre Lascăr Catargi, prefecții nu se sfiau să ia cuvântul în adunările publice, mai ales în ajunul alegerilor – și cum Sandu Rășcanu își transformase în renume porecla de polițai à poigne[4], era indicat să ocupe, la tribună, loc de frunte printre oratori.
Se făcuseră toate pregătirile în vederea marelui moment – și fiindcă cea dintâi datorie a administrației, în preajma alegerilor, este „să strângă șurubul“, Rășcanu, slujbaș devotat, îl strânse pasă-mi-te așa încât presa, din Iași și din Capitală, înregistrase, vreme lungă, pagini întregi cu starea civilă, cu organizarea pe căprării și cu isprăvile agenților polițienești.
C’conu Ghiță Mârzescu, leader al liberalilor din partea locului; și Vasilică Gheorghian, fost prefect de județ și ministru, câteva zile, de domenii; și Nicu Gane, care fusese prezident al Senatului, veniseră în București ca să informeze centrul de samavolniciile pe care opoziția le imputa administrației – și presa de aici făcea cor cu cea de acolo, ca să dea cât mai mari proporții evenimentelor din capitala Moldovei.
Sandu Rășcanu era în dilemă: dacă pierdea alegerile, pierdea prefectura de poliție; ca să-și păstreze prefectura, trebuia să-și înăbușe scrupulele în privința practicilor electorale.
În ajunul zilei decisive, și ca răspuns la mobilizarea liberalilor, care, paralel cu radicalii, vorbeau poporului din Tătărași până-n fundul Păcurarilor, și de la Galata până-n Țicău, în ajunul alegerii, prefectul de poliție organizează, în arena circului Sidoli, o mare întrunire publică în care, între alții, să spună și el poporului cât bine are țara de așteptat de la guvernul lui Theodor Rosetti, care urmase celor doisprezece ani de viziriat ai bătrânului Ion C. Brătianu.
Partizanii lui Panu, prea puțini ca să schimbe rezultatul luptei, dar destul de numeroși ca să-i… altereze aspectul, se furișaseră în arenă și, așezați prin diferite unghere, ascultau, cuminți, discursurile junimiștilor care cabulipsiseră[5] să vorbească plebei.
La sfârșit, ca să încheie întrunirea printr-un cuvânt autorizat, se urcă la tribună Sandu Rășcanu și după ce, în fraze disprețuitoare pentru cătușele gramaticii, își îmbărbătează auditoriul să nu se lase intimidat de larma ce face opoziția, ci să lupte energic pentru întronarea legii, cinstei și a libertăților, se avântă într-o filipică înaripată împotriva „șolticilor“ care, nemaiștiind cum să calomnieze guvernul, împrăștie vorba că el, prefectul de poliție, ar fi năimit bătăuși ca să smulgă, prin teroare, votul alegătorilor.
Și încheie, triumfător:
— Bătăuși? Unde-s bătăușii mei?
Ca răspuns la întrebare, radicalii, fiecare din colțul unde se ascunsese, disciplinat și molcom, strigă într-un glas:
— Aici suntem, c’coane Sandule!
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Nervul lucrurilor, adică banii – expresie a filosofului grec Cantor, acesta susţinând că banul este cel care pune în mişcare mai toate lucrurile.
[2] Veche unitate de cavalerie căzăcească, numărând o sută de ostaşi.
[3] Slujbaşi la cancelaria domnească din Țările Române.
[4] De mână forte.
[5] Binevoiseră, catadicsiseră.