Ca dezmințire a aforismului că „pentru vinul nou trebuie vase noi“, nouă, în situația pe care ne-a creat-o cataclismul din care a ieșit România de azi, ne-ar trebui oamenii de ieri, oamenii aceia care, guvernând un regat minuscul, înfruntau greul cu atitudini cărora acuma e moda să li se zică imperialiste. Când din România, tributară Turciei, scria Cogălniceanu, la Constantinopole, vizirul schimba trei perechi de meși[1] ca să găsească formula meșteșugită pentru a răspunde așa încât să se vadă că iradeaua[2] pornește de la suzeran, dar să nu se simtă că se adresează vasalului – și Cuza, domnitor peste cinci milioane de raiale[3], făcea efecte de sabie în cabinetul sultanului ca, pe vremuri, ambasadorii lui Ludovic XIV, „soarele care poleiește cu raze de aur minaretele din Stambul“, cum îl numeau, atunci, în limba lor înflorită, calemgiii[4] din Fanar.
Era, vorba poetului, era nobil omul când era român.
Azi, când se descoperă câte o contrabandă senzațională, e destul să amenințe Adevărul cu fulgerele Alianței Israelite – căreia-i zice Europa democratică – pentru ca guvernul, din fruntea a șaptesprezece milioane de locuitori, să… facă tranzacţie cu Roller, pe motivul, juridic, că contrabanda a fost săvârșită dinspre ziuă, nu de cu seară.
Pe la sfârșitul secolului trecut, Turcia era bântuită de o furioasă epidemie de holeră.
Europa, alarmată de caracterul malign al boleșniței, luase măsuri severe pentru a se pune la adăpost. Alexandru Lahovari, ministru de externe atunci, telegrafiase instrucțiuni căpităniilor de porturi, instrucțiuni al căror înțeles era ca orice vapor să fie oprit în afară de radă; să i se examineze cu deamănuntul documentele și să nu i se dea acces în port decât când are patentă[5] netă.
În zorii unei dimineți de iulie, căpitanul portului Constanța zărește, săniindu-se pe luciul Mării Negre, un vapor rusesc, vapor care venea din apele asiatice ale Turciei. Face semnal să se oprească, dar muscalul, grăbit să ajungă la țărm și știind că are a face cu autoritățile unei țări cât o gubernie căzăcească, îndoiește viteza și pornește orbiș spre far. Căpitanul portului comunică incidentul, telegrafic, la București și, după explicații, primește ordin să tragă cu tunul.
Olga – acesta era numele vaporului –, Olga venea năpraznică; spărgea marea cu pieptul; coastele, îmbrăcate în spuma valurilor, se legănau grațios – când, din Constanta, de pe mal, trăsnește un tun, al cărui proiectil face prăpastie la prora vaporului.
Muscalul, trezit, întoarce vasul și reia drumul spre țărmul contaminat de unde pornise.
Peste un ceas, Capitala știa că suntem în stare de război cu împărăția țarilor.
Timpul, organul oficios al partidului conservator, n-avea director, căci Ciurcu, care uzurpase titlul acesta și avea, peste treizeci de ani, să se facă redactor responsabil al gazetei lui Mackensen, Ciurcu era numai antreprenor al Timpului – și, în această calitate, își mărginea activitatea numai la administrație, la cassă, cum se zice în băcănii. Cu titlul acesta, vezi bine că sugestiile nu lui i se dădeau.
Panică în redacție.
Se punea o chestiune de viață și de moarte, fiind dat temperamentul vulcanic al lui Lahovari: cine se duce la minister ca să ia instrucțiuni asupra modului de a comunica evenimentul – adică cine înfruntă vijelia?
După discuții și ezitări, și ceartă, sorții hotărăsc să mă duc eu.
La ușă, Franț, feciorul, era galben și tremura.
— Azi face moarte de om Excelența Sa.
— Bine, dar merge la pușcărie pe urmă.
Franț, îngrozit, schițează o grimasă în chip de surâs.
— Anunţă-mă, te rog.
Se uită cu milă la mine; se miră cu ochii cum de mă expun la așa primejdie, și intră.
Prin ușa întredeschisă îl urmez și eu, pentru că știam nu numai că mă va primi, dar şi că mă așteaptă.
Lahovari se învârtea prin birou ca un leu în cușcă.
Primejdia de moarte fiind iminentă, cum mă avizase Franț, îmi răsuceam limba în gură să găsesc o frază potolită ca să intru în materie.
— S-a răspândit zvonul, domnule ministru…
— Aa, cum? – căci ideile băteau furtunos la poarta minții acestui năvalnic orator, așa de furtunos încât, înainte de a vorbi, își lua un moment de răgaz ca să-și sistematizeze gândurile până să le pună în circulație. Aa, cum?
— S-a răspândit zvonul…
— Că am dat cu tunul?
— Da, domnule ministru.
— Ei, așa e. Bețivul de muscal a vrut să împrăștie holera pe continent. Eu, aici, sunt agent sanitar al Europei. Holera la București, azi, ar fi însemnat la Viena, mâine, și poimâine la Paris.
— Și l-a lovit?
— Indiferent. Eu, acasă la mine, am impus legea mea, muscalului. Dacă era trebuință, trimiteam la Constanța toată artileria, fiindcă force doit rester à la loi[6].
— Mă rog: cum s-o anunțăm publicului, domnule ministru?
— Aăă, cum? S-o anunțați așa cum s-a petrecut, fără să slăbiți nici gravitatea faptului, nici urmările lui.
— Credeți că evenimentul o să aibă urmări?
— Nu știu. Dar în cazul cel mai rău o să fiu silit să-mi dau demisia eu – că n-o să ne declare Rusia război, pentru că un nebun a chemat-o, cu tunul, la respectul legilor internaționale.
Se învârtea prin birou cu pași dezordonați și nervos, și-și sugea o țigară, stinsă încă de când intrasem eu.
Când să mă retrag, izbucnește :
— Aăă, aăă, cum? Să scrii, mon cher ami, pentru cei alarmați de acest incident fără nici o importanță, că în România sunt tunuri pentru oricine ar încerca să-i vatăme prestigiul.
Cu aceste ultime cuvinte am plecat – și a rămas el – ca să primească explicațiile ministrului rusesc, informat, la rândul lui, de rătăcirea comandantului Olgăi.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Papuci, la turci.
[2] Ordin, decret al Sultanului.
[3] Raia, raiale – Creştin care plătea impozit la turci şi care trăia sub protecţia lor; teritoriu locuit de creştini şi guvernat după legea turcă.
[4] Funcţionari.
[5] Act justificativ pentru plata impozitului anual de către negustori.
[6] Forţa e apanajul legii.