Mare bătaie de cap ar fi pe Caragiale dacă, sculându-se din mormânt, ar trebui să depună câte o carte de vizită la locuința fiecăruia dintre prietenii intimi care, răsăriți după moartea lui, au scris amintiri personale despre marele dispărut – deși „grecul“ era aristocrat, aristocrat dintre cei care nu se bagă în seamă cu mojicimea intelectuală. Pentru el, afară de Eminescu, într-o vreme; de Anghel Dumitrescu, de Vlahuță și de Delavrancea, mai târziu; ori de dl Suchianu și de generalul Lambru, în urmă, restul era „plebe“; oamenii politici, „isnafi“[1]; iar scriitorașii, amicii de după moarte, simpli „alunari“[2]. Talentul, pentru el, trebuia să fie plin, viguros, masiv – ori apucătură, „pâlpâială sporadică“, inspirație „costelivă“, care se irosește înainte de a fi devenit flacără. De aceea, fiindcă nu încuraja mediocritățile sau, cum zicea el, nu cultiva „fructele seci“, Caragiale a fost, de către mulți, considerat ca invidios, ca intolerant, ca un semizeu fudul care nu îngăduia să se producă umbre în jurul cadrului său uriaș.
Ca toți oamenii superiori care trăiesc în nimbul lor, autorul Scrisorii pierdute era indiferent la pământul de sub picioare; de aceea a trăit sărac, deși a cheltuit enorm de mult.
Caragiale lucra greu, anevoios, penibil. Pentru el, ideea, scheletul, aluatul, se închega ușor în spiritul lui de observație, care fixa nuanțele tabloului ca o placă fotografică. Dificultatea începea de aci încolo.
Îi trebuia hârtie anume, cu dimensiuni determinate, liniată și pururea de aceeași culoare. Nu putea scrie decât la masa lui. De aceea nu l-a văzut nimeni, niciodată, în intervalele când făcea pe ziaristul, să fi redactat o informație, să fi improvizat două rânduri de polemică sau să fi răspuns, în redacție, chiar la un atac personal.
Apoi: nu scria oricând, nici chiar dacă pâinea de a doua zi ar fi fost în funcție de munca din ziua precedentă – căci atâta se respecta Caragiale și atîta-și respecta cititorii, încât nu punea mâna pe condei decât după ce subiectul se cocea până când dădea impresia că miezul și amănuntele, până la cel mai neînsemnat, au ajuns să se cristalizeze, să ia formă concretă în laboratorul minții lui. Și atunci, o nuvelă care, chiar în prima-i formă, ar fi stârnit admirație, era ștearsă, făcută, refăcută, corectată și transcrisă caligrafic – așa încât s-ar fi zis că autorul își dă mai multă osteneală pentru partea materială a lucrării decât a întrebuințat ca s-o zămislească.
Din punctul acesta de vedere se poate zice că, cu toate satisfacțiile de amor propriu cu care a fost răsfățat, Caragiale plătea scump darul cu care era înzestrat, căci scriitorul acesta de elită a fost pururea sclavul talentului său.
Fiind peste măsură meticulos pentru formă, Caragiale nu producea decât când se producea într-însul – de aci impresia multora, multă vreme, că nu-și ține cuvântul sau că nu e fecund. De fapt, gestațiunea se făcea încet la el și toaleta operei tot așa. Când însă, luându-și curajul în amândouă mâinile, îndrăznea să dea la lumină rezultatul îndelungii lui frământări, nu mai era nevoie să se rostească critica, fiindcă, dacă n-ar fi fost perfectă, ar fi distrus-o el însuși.
Pentru ceasul când se simțea năpădit de subiect, scriitorul avea trebuință de liniște absolută. Un foșnet de frunză l-ar fi distrat și i-ar fi împrăștiat ideile. De aceea, ca să-și asigure această liniște, lua atitudine furioasă față cu cei din casă.
— Bag cuțitu-n voi! Știți că sunt nebun!
Amenințarea, repetată pe tonul de bas striat care-l făcea fermecător când își zicea conferințele, convinsese într-atâta pe cei doi copii că, dacă n-or sta liniștiți, viața lor e în cuțitul nebunului, încât, intrând într-o zi în sala care preceda odaia lui de lucru, sală în care stăteau copiii, nemișcați ca niște icoane, aud pe băiat dojenind pe soră-sa, care se răsucise pe scăunel:
— Astâmpără-te, că vine nebunul cu cuțitul!
Panu intrase în colaborare cu conservatorii. În această calitate, scria la Epoca. După stăruință multă, după certuri, după sudălmi, șeful radicalilor a reușit, în fine, să înfrângă antipatia lui Caragiale pentru „ciocoiu“, cum îl numeau amândoi pe Filipescu – și Caragiulea, nume cu care-l botezase Delavrancea, a intrat în falangă, cu învoiala să dea un articol pe săptămână în schimbul a o sută de franci bucata, plătibili cu anticipație.
În prima sâmbătă, a adus, drept articol, un pretext pueril: i se bolnăvise un copil – și nu putuse să scrie.
Zeflemelile lui Panu, la adresa neputinței lui Caragiale, găureau pereții redacției, căci Panu era crud și inepuizabil la ironie.
Umilit, scriitorul și-a luat a doua sută de lei – și a plecat plin de rușine.
În sâmbăta următoare nici n-a îndrăznit să mai vină. Mi-a trimis un bilețel cu cuprinsul:
Țațo,
Fă, te rog, să treacă de la mine paharul acesta. Se vede că Atotputernicul avea nevoie, în țara asta de cretini, de încă unul – și m-a făcut pe mine.
Frățește
CARAGIALE
Eu îl înțelegeam: nu fusese inspirat. Filipescu însă, care nu pătrunsese tainele acestei mașini delicate, Filipescu nu înțelegea – și începuse să-și arate nemulțumirea că încarc bugetul ziarului cu o sarcină inutilă.
A cincea sâmbătă, pe o vreme de viscol siberian, se deschide ușa de perete și apare „țața“ în blana de lup a lui Burelly, socru-său. Se apropie, dansând, de canapeaua pe care stătea lungit Panu; face o reverență de menuet și se întoarce către mine; schițează câțiva pași de vals și-mi trântește un manuscript pe birou.
Era: Budalàle și Caradàle, un articol în care, cu pitorescul plastic al lui, zugrăvea pe budalàlele naive, care s-au ruinat ca să dea grai principiilor liberale, față de caradàlele viclene care gâfâie de saț în pivnița Băncii Naționale – articol care n-ar fi fost bine plătit nici cu de atâtea ori o sută de franci câte sâmbete sunt într-un an bisect.
— Un decalitru de spirit a pus, ticălosul, în articolul ăsta!, a exclamat Panu, după ce i-am citit manuscriptul – pe când Caragiale, ca un curcan fudul, continua să se rotească prin redacţie făcând rotogoale cu pulpana, descheiată, a enormei giubele de lup a lui socru-său.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[2] Vânzători de alune.
[1] Breslaşi, meseriaşi.