Ca și nașterile siluite, fuziunile politice au momente penibile, chiar dacă fătul e să fie viabil – ceea ce se întâmplă rar.
Radicalii, de la Iași, ai lui Panu – de fapt, ai lui Bădărău – se contopiseră, la 1897, cu conservatorii lui Grigore Cogălniceanu și, târîș-grăpiș, constituiau opoziția din Moldova. Toată tiranica autoritate a răzeșului însă și tot tactul lui Mitică Greceanu, șeful efectiv al fracțiunii care purta firma lui Cogălniceanu, nu erau de ajuns ca să înlăture fricțiunile dintre frații-dușmani. Radicalii, în mare parte dascăli și studenți, crescuți în atmosfera universitară – căci Iașiul, pe când era al Moldovenilor, avea, păstrând proporțiile, aspectul unui Heidelberg – nu prea-i înghiţeau pe boierii lui Vasilică Vlădoianu, un fel de Cyrano transplantat din Oltenia pe marginea Bahluiului; cum conservatorii, cărora, la data aceasta, li se alipiseră, vremelnic, și junimiștii lui Carp, nu se puteau învoi cu apucăturile colțuroase ale peizanilor, cum îi numea Ianov pe radicalii de prin Ciurchi ori de la Aroneanu.
Zadarnic se întruneau șefii ca să aplaneze conflictele; zadarnic se puneau de acord asupra măsurilor de luat, viribus unitis[1], contra rebelilor; zadarnic, vorba lui Pogor, plecau Greceanu și Bădărău bras dessus-bras dessous[2], în aplauzele tătărășenilor, care așteptau, clădărie[3], pe terasă la Traian ori în piața Unirii; căci în mijlocul cordialității de circumstanță era destul să arunce Hax o glumă caustică pentru ca Costache Chirilă, pe urmă, și după el Manole Buznea și căpitanul Kadaraga și, într-un cuvânt, toute la radicaille[4], cum îi numea Budușcă, să pornească în rachete de spirit coroziv, rachete cărora Nicu Cananău și Zarifopol, și Costea Baiș, din polcul[5] advers, le dădeau replici sângeroase, până când armonia se transforma în război… civil.
Noaptea, barem, la Bolta Rece, la Şapte Pulpe ori la Lupu Fleică, se angajau lupte omerice între partizanii celor două tabere, lupte care, din fericire, se sfârșeau pașnic, pentru că vinul, punând afion[6] peste dispoziția belicoasă a oratorilor, făcea ca răzmerița să se domolească „faute de combattants“[7].
Situația aceasta în ajunul venirii la guvern, mai ales, nu putea să dăinuiască. Era, prin urmare, nevoie să se găsească un mijloc care să apropie tăcerile, să concentreze pe răzleți și să sudeze frânturile.
Și s-a găsit panaceul. S-a hotărât la centru să se fondeze, în Iași, un ziar care, întrunind condeiele ambelor grupări fuzionate, să constituie un fel de uzină unde să se topească asperitățile și să se fasoneze materia primă, ca să se scoată pe piața politică numai… obiectele fabricate.
Gazeta aceasta însă nu putea fi pusă sub conducerea unui localnic, căci localnicul ar fi fost, neapărat, dintr-una sau din cealaltă fracțiune a conglomeratului – deci, bănuit de parțialitate. Nodul dificultății s-a tăiat prin osânda, dată de Lascăr Catargi, de a mă duce eu să mă așez între scoarță și copac, ca să fiu tampon între beligeranți.
Zile de iad.
Cine o mai face ca mine, ca mine să pățească.
După o noapte de pertractări cu Panu, cu Grigore Buţureanu, cu Ghibănescu, cu Leon Grigorescu, cu Havas și, scurt, cu partidul, la Leagănul Fluturelui, unde, de pe expresiunea lui c’conu Iorgu Tacu, ajutor de primar al lui Gane, „ghinul tare-i bun, dar ocaua tare-i mică“, a apărut, dimineața, în ziua de Armindeni, Opinia, organ al partidului conservator fuzionat.
Peste o săptămână, am venit la București ca să raportez șefului despre primele operații.
Trenul sosea la 7 ceasuri, dimineața. La 7 și un sfert, moșneagul, ras, cu cravata-i subțirică, în redingotă neagră și rumen, și vesel, mi-a deschis ușa, în lipsa feciorului care, ținut toată noaptea de sindrofia c’coanei Frosa, dormea somnul drepților la ceasul acela.
După selamalekuri[8] și binețe, și vorbe de încurajare, intrăm în subiect:
— Ei, cum îi pe la Ieși, tinere?
— Deh, c’coane Lascăre, ar fi bine, dar…
— Dar, ce-i?
Și și-a înfipt ochii în ochii mei, ca să-mi pătrundă gândul.
— Acolo, c’coane Lascăre, prea sunt boieri mari și prea multi oameni bogați.
— Și?
— Și eu, sărac, de extracțiune modestă, mă tem că n-oi avea autoritate…
Până să isprăvesc cuvântul, bătrânul, care se vede că mă pricepuse, se încruntă, se concentrează și, ca și cum ar fi cugetat pentru el, zice:
— Las’, c’coane. Am să pun eu regulă la aiasta!
Și am plecat mai obidit de cum venisem, fiindcă, pe lângă infernul pe care mi-l făcea, acolo, firea de comitagiu a lui Bădărău, mi se părea că, aici, bătrânul mă ia drept copil nevârstnic. Căci, îmi ziceam, cum să pună regulă, la sărăcia mea, el, tot așa de sărac ca și mine, aproape – și, mai vârtos, cum să-mi poleiască blazonul mie, omul acesta care nu făcea nici un caz, el însuși, de obârșia lui boierească!
Am pornit, dar, hotărît ca, la sfârșitul lunii, să-l las pe răzeș cu… coreligionarii lui și să mă întorc la Epoca, de unde fusesem dezrădăcinat. Dar până să-mi pun proiectul în aplicare, îmi face cunoscut Grigore Cogălniceanu că a primit ștafetă precum că, ceea ce nu mai făcuse de mult, Lascăr Catargi vine în curând la Iași. În câteva zile, vestea asta a făcut ocolul Moldovei, unde șeful partidului conservator era considerat ca patriarh.
Nu puteam, firește, să dezertez înainte de a-mi da gestiunea în primire.
Dimineața de 17 Mai.
Nici la alegerea lui Cuza nu cred să fi văzut Iașiul atâtea dudui frumoase, atâtea trăsuri de casă, așa alaiu și atâți oameni în haine de sărbătoare. Veniseră boieri de prin Botoșani, alergaseră de la Dorohoi, din Huși, de la Bârlad și din Galați – Moldova, cea cu nume, era, toată, la gară, întru întâmpinarea reprezentantului ei cel mai de frunte.
Până și radicalii se bărbieriseră de ocazie și veniseră să se închine reacționarului.
Se aduseseră atâtea flori, încât peronul părea o grădină. Eu, cu Sion, matusalemicul comisar al gării, stăteam, cei mai neînsemnați din mulțime, rezemaţi, la urmă de tot, de zidul peretelui de la ieșire.
Sosește trenul.
Ușa vagonului se deschidea lateral.
Uriașul scoate capul, își rotește ochii peste mulțime; caută și, când i se pare că a găsit, coboară bătrânește, trece indiferent printre șirurile de flori și vine drept la mine, lângă Sion, comisarul. Îmi dă mâna cordial, o mână caldă, grasă, moale, mână de vlădică odihnit – și, sprijinindu-se, cu cealaltă, de umărul meu, începe, încet, tainic, familiar, pe când mulțimea de cocoane și de boieri era numai ochi asupra noastră:
— Nu vre să ploaie, c’coane!
— Nu, c’coane Lascăre.
— Mare colbăraie!
— Da, e praf, c’coane Lascăr.
— S-or fript pop’șoiu di tăt, bre.
— S-a cam răsucit porumbul, da.
— Batâr[9] de s-a face pînea albă.
— Să dea Dumnezeu, c’coane Lascăre.
Mi-a mai strâns mâna o dată, cu efuziune ostentativă;
mi-a mai spus în taină, încă o dată, că din pricina secetei e colbăraie mare și a plecat parcă cu părere de rău că întrerupe o așa de interesantă conversație cu un atât de vechi prieten.
S-a înecat apoi în oceanul de flori, înconjurat de cocoane și salutat cu deferență de toată protipendada.
Seara i s-a oferit un prânz la Mitică Greceanu – și a doua zi a plecat înapoi; parcă toată vizita la Iași n-avusese alt scop decât ca să-mi spună mie, la ureche, că e „colbăraie mare“.
— Ei, mă întrebau, pe urmă, prietenii politici, care văzuseră cu amândoi ochii că nu Grigore Cogălniceanu, ci eu sunt aghiotantul lui Lascăr Catargi, ei, venim?
— Dragă, răspundeam, cu aer important, nu sunt autorizat să divulg, dar pot să vă spun că are să fie bine.
— Te luase de gât vulpoiul, glumea amical Ghiță Săndulescu, ca să te scape din mâna lui Bădărău!
— Nu știam, bre, că e așa „a cătărei“[10] munteanul c’șala, reflecta, cu ciudă, c’conu Costache Lepădatu, pe care-l cam pișcam în gazetă pentru activitatea-i de prim ajutor de primar, de pe informațiile pe care mi le procura Iorgu Tacu, al doilea ajutor.
— Să ne trăiești, primule!, mă îmbia Ștefănucă Zarifopol, făcând cerc în jurul meu cu tineretul conservator, tineret care, până aci, abia mă zărea prin focarul monoclului.
C’conu Lascăr mă căftănise, vezi că – pusese regulă la „aiasta“.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce
[1] Cu forţe unite (motto al Casei de Habsburg).
[2] Braţ la braţ.
[3] Grămadă.
[4] Lepădătură, gloată, gunoi, scursuri, gunoaiele astea, scursuri, jigodii, nenorociţi.
[5] Unitate militară, regiment; aici – grupare.
[6] Suc cu proprietăti narcotice, extras din macul de grădină; figurativ: toropeală, amorțeală.
[7] Din vina, din lipsă de combatanţi.
[8] Închinăciune, temenea, formulă de salut la popoarele de religie mahomedană.
[9] Barem, măcar, încaltea.
[10] Acătării – de treabă, cumsecade.