„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Piatra filosofală

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! –  a fost o vreme când în parlamentul românesc nu dădeau tonul Oaie, Ploaie, Găină și Opincă.

Pe atunci, stăpânirea vorbea prin graiul „vizirului“ ori al „vulpoiului“ de la Golășei, sau al „castelanului“ de la Țibănești, asistați de Rosetti, de Cogălniceanu, de Barbu Catargi, de Alexandru Lahovari – de miniștri, în sfârșit, nu de… subsecretari. Camerele exercitau controlul prin Kițu, prin Conta, prin Stătescu, ori prin Vasile Boerescu sau prin Manolake Kostake Epureanu, a căror greutate apleca, la tot momentul, balanța partidelor – nu prin Mihalache ori prin clienții doctorului.
A fost – dar nu mai e acuma.

Kițu, la departamentul când al instrucțiunii publice, când al justiției, era una din podoabele care făceau fala partidului liberal în epoca lui de glorie.

Nu e locul aci, firește, să destăinuim că după ce, mînat de  boală și ajuns de vârstă, n-a mai putut fi util, a fost părăsit pe drumuri și că, om cu desăvârșire sărac deși fusese ministru cu relief mare în perioada când se improvizau milionarii, ar fi fost redus să cerșească pe uliță dacă nu i-ar fi votat conservatorii, pe urmă, o pensie viageră – cum îi dăduseră și lui Fundescu o slujbă la primărie, ca să-și poată cumpăra pâine, după ce redactase Telegraful patruzeci de ani.

Kițu, om învățat, orator distins și ministru respectuos cu legea, avea însă – meritată ori nu – reputația de… necumpătat, anume că împingea prea departe preferințele-i pentru vinul de Madeira.

Ca aluzie la această slăbiciune, Costică Bobeică, unul dintre porumbeii zburdalnici, deși vrâstnici, ai lui Carp, a exclamat, într-o ședință a Camerei, când Kițu a zis, de pe banca  ministerială, că guvernul aderă la un proiect din inițiativă parlamentară:
— Vra să zică, guvernul maderă?

Și atâta haz s-a făcut de această ștrengărie, încât deputatul moldovean a rămas, din momentul acela, sacrat ca junimistul cel mai duhliu[1].

Cu amintirea acestei întreruperi și cu un real fond de om spiritual, de altfel, Bobeică ajunsese să-și ia, pe lângă miniștrii conservatori, fiindcă partidul îl trimitea permanent în Cameră, libertăți pe care nu îndrăzneau alții să și le ia. Așa, sub guvernul care a urmat domniei de doisprezece ani a lui I.C. Brătianu, la 1888, Alexandru Lahovari depusese un proiect pe care ținea să-l treacă fără nici o modificare. Majoritatea însă, influențată de obstructionismul opoziției, admisese un amendament care mai mult lămurea o frază decât atingea înțelesul legii.

Ministrul, furios!
Bobeică, cunoscând temperamentul năvalnic al lui Lahovari, se insinuează pe lângă el și, după ce încearcă, zadarnic, să-l convingă, serios, cum că amendamentul atinge numai slova nu și spiritul proiectului, îl hotărăște să asculte, drept consolare, o anecdotă.

Și începe, pe când furtunosul conservator tuna încă împotriva lipsei de disciplină a majorității:
— Un jidan, c’coane, plecase din Vaslui, cu balabusta în  căruță, ca să se ducă la Negrilești, după târguieli. Pe drum, le ies tâlharii înainte, îi jefuiesc și pleacă cu caii și cu cotiuga. Jidanul, rămas pe jos în mijlocul drumului, se tânguia către femeie, bunăoară ca mata amu, din pricina amendamentului:
— Rămăserăm calici, Ruhălă!
— Nu, Ițic, l-a îmbunat nevasta…
— Cum?
— Paralele nu ni le-au luat tâlharii.
— Păi, cum le-ai scăpat?
— Le-am ascuns eu…

Jidanul, oarecum consolat, a luat-o la drum pe jos. La o vreme însă, asudat, se oprește să răsufle și, ca mata cu lipsa de  disciplină a majorității, zice:
— Vezi, Ruhălă? Dacă ascundeai și căruța cu caii, n-am fi făcut atâta drum pe jos, acum!

Pudicul ministru s-a făcut stacojiu de plasticitatea anecdotei, dar a înțeles cât de nefondată îi era supărarea împotriva deputaților din majoritate.

Când, iarna, n-avea nici treabă, nici musafiri la Țibănești, Carp venea la Iași. Întrunea, la ceai, pe Pogor, pe Ianov, pe Naum, pe Creangă, pe Volenti, pe dl Petrache Missir și pe papa  Culianu – partidul întreg! – și se cheltuia, într-o seară de sindrofie, în adunările acestea politice, mai mult spirit decât se cheltuiește la Academie într-un semestru.

După conferință, c’conu Petrache dădea o raită pe la Jockey Club pentru o partidă de poker, cu care ocazie răsturna, regulat, toate guvernele din Europa.

Într-o seară intră în curtea clubului, deasupra cofetăriei lui  Toufli.
O sanie luxoasă, cu, pe cai, niște valtrapuri scumpe – și pe umerii vizitiului o blană de preț – îi aminteau echipajele marilor duci din Petersburg.

Intrigat, Carp întreabă pe cel care dormita pe capră:
— A cui e sania aiasta, băiete?
— A lui c’conu Costică Bobeică.

Carp se urcă.
În vestiar, când vrea să-și atârne scurteica-i îmblănită și căciula cu părul tocit, zărește, alături, o manta elegantă căptușită cu guși de samur.

Se miră c’conu Petrache și, adresându-se omului de serviciu:
— A cui e blana aiasta, Toadere?
— A lui c’conu Costică Bobeică, c’coane Petrachi.

În salon, unde se juca chemin de fer[2], Bobeică, având pe masă un purcoi de poli, tăia bancul.
Din ce în ce mai surprins, fiindcă-l știa pe… bancher sărac lipit pământului, șeful începe :
— Ți-am văzut echipajul în curte, Costică.
— Da, c’coane Petrache, am.
— Și blana de samur, în cuier.
— Este, c’coane Petrache.
— Și acu ce faci, Bobeică?
— Tai un banc, c’coane Petrache.

Carp își înfige monoclul, cum făcea când voia să ia peste picior sau să intimideze pe cineva, și, apropiindu-se de masă,  întreabă, apăsând anume pe cuvinte:

— Ai descoperit piatra filosofală, Costică?
— Nu, c’coane Petrache.
— Păi, cum faci, atunci, măi gogomane, de trăiești bogat  când n-ai sorocovăț[3] în pungă? Poți să-mi dai și mie rețeta?
— Cum nu, c’coane Petrache! E aceeași rețetă de pe care mata ești șef fără să ai partid.

Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.


[1]  Spiritual.

[2]  Versiunea originală a jocului de cărți BACCARAT,când a fost introdus în Franța.

[3]   Veche monedă de argint.