Gratie sârguinței ultimilor directori, Teatrul nostru Național a ajuns să nu mai aibă ce invidia la instituțiile similare din occident. Afară de Chatelet, prevăzut cu mașini fantastice pentru feeriile mirobolante, pe nici o scenă din lume nu se reprezintă, mai fastuos și mai la punct, Femeia îndărătnică ori Bizantz, ca la Teatrul nostru Național – și, cu foarte rare excepții, actorii noștri pot, cu demnitate, să țină roluri protagoniste la Comedia Franceză, de exemplu. E drept că arta dramatică duce, azi, pe lângă satisfacțiile de amor propriu, și la succese materiale pe care le-ar jindui magistrații de la Casație...

Parcă știind prin intuiție că urmașii vor face contrariul, Ion Brătianu, bătrânul, deschidea accesul demnităților publice tuturor tinerilor care se anunțau ca viitori oameni de valoare. Se zice chiar că miniștrii noștri din centrele universitare aveau instrucțiuni să țină la curent pe „Vizir“ cu numele studenților români care se distingeau la învățătură și să-l avizeze când porneau să se întoarcă în țară, pentru ca el personal, aici, sau oamenii lui de încredere să-i îmbrățișeze de cum veneau acasă și să-i dreneze spre locurile de vază. Cu sistemul acesta, absolut opus de cel în vigoare după moartea lui, Ion Brătianu ajunsese să împletească pe Skileru...

Epidemiile, în țările asiatice, sunt considerate, de pe judecata simplistă a populației, ca manifestări inaccii ale lui Alah, ursuz, o vreme, din cine știe ce pricină. Fiind, dar, un fenomen cu cauză determinată, leacul e la îndemâna musulmanului cum îi e narghileaua: înlătură, prin rugăciuni la moschee, motivul de supărare a abrașului de Padișah – și molima se stinge de îndată ce nu mai are pe cine ucide. E prea complicat să formulez aci, în amănunt, diferitele operații prin care combat turcii epidemia – cum, ca să spun cum se face la noi, e lung. Ar trebui articole multe, poate un volum întreg de epidemiologie populară. Deci, renunț. O s-o schițez însă în treacăt:

Situația noastră la Paris, după pacea de la București, era lamentabilă. Condițiile în care capitulasem, cu tot eroismul de la Siret, ne ridicaseră, față de aliați, calitatea de beligerant! Rămăseserăm învinși, deși camarazi de arme cu învingătorii. Numai ostracismul la care kommandantura germană osândise câteva personalități dintre cele refugiate la Iași ne-a dat putință să ne reabilităm pe lângă cei care dictau pacea. Dintre deportați, Take Ionescu era, la Paris, unicul român cu credit în lumea politică. Cu el vorbea Lloyd George; lui i se destăinuia Clemenceau...

Cei care au apucat vremurile când mamele nu se tundeau; când lupii erau lupi și câinii-câini; când, în sfârșit, leafa ispravnicului era egală cu, acum, a ușierului de la percepție, minus anexele – aceia știu că de când s-au creat Creditele Funciare, urban și rural, și până deunăzi, când, prin exproprierea moșiilor, s-a luat din mâna celui rural obiectul care-i făcea rațiunea de a fi, nu se deschidea un ziar de opoziție fără să se citească cel puțin un jaf săvârșit la Credite – pentru că amândouă aceste instituții erau monopolul liberalilor și amândouă slujeau partidului de cetăți în care își adăposteau agenții.

Cu tactu-i superior și cu autoritatea pe care o avea însuși asupra suveranilor, regele Carol trăsese câte foloase se puteau trage din alianța noastră cu Triplicea[1]. Grațierea multora dintre martirii din Ardeal se datorește prieteniei regelui de atunci cu Franz Joseph – și libertatea de acțiune în Bulgaria, la 1913, cu toate amenințările Austro-Ungariei, e de atribuit legăturilor personale pe care regele României le întreținea, deși reci, cu Wilhelm al Germaniei. Medalia însă, frumoasă pe față, își avea reversul: politicii de înfeudare la Tripla Alianță îi e de imputat...

Procesul mitropolitului Ghenadie pasionase lumea româ-nească poate tot atâta cât o pasionase, la vreme, evenimentul Unirii. Sentimentul public rănit de nedreptatea ce simțea că se face înaltului ierarh, al cărui rest de viaţă s-a scurs în caritate și binefaceri, reacționa viguros împotriva guvernului Sturdza. Opoziția, apoi, indignată de calomniile ce se culegeau împo-triva chiriarhului[1] până și din fundul ocnelor, prinsese prilejul să pornească acțiunea de răsturnare.

Cine a cunoscut pe Panu în intimitate știe că nici una din câte vietăți a făcut Dumnezeu de pe chipul și asemănarea sa nici una nu întrecea pe șeful radicalilor în impulsivitate și în egoism – deși de fenomenală cultură, spiritual și, când n-avea arțag, de comerț foarte agreabil. Irascibil, rebarbativ și personal foarte, șeful radicalilor nu  putea fi apropiat decât de familiari – și dintre aceștia nu-i intrau în voie decât meșteșugarii, cei care îl studiau pentru a-i găsi latura prin care să-l stăpânească.

Cei cu dinamita drept punct de program „democratic“ nu vor fi știind că Bolintineanu era ministru pe când scria Fata de la Cozia. Și a fost ministru al lui Cuza, Bolintineanu, și a lucrat la secularizarea mănăstirilor închinate, și, în urma unei călătorii pe la „Românii de la Pind“, a întreprins, pentru prima oară – așa cum se putea face de către un principat vasal – organizarea școlii românești în Macedonia. În scopul acesta a stăruit la cei de aici, originari de acolo, înstăriți în țară, să clădească școli, pe socoteala lor, prin comunele de naștere ale fiecăruia.

Sfârșitul, așa de impresionant al regelui Carol a lăsat deschisă controversa: fost-a acest cel mai cu minte suveran dintre contemporanii lui atât de prusian încât, în ziua când s-a convins că țara se depărtează definitiv de politica Triplei Alianțe, să fi crezut că viaţa-i, în funcție de Berlin și Viena, nu mai are rațiune; sau că, cunoscător până la amănunt al pregătirii formidabile a imperiului german, întrevedea că Europa va fi învinsă și că România, zdrobită în război, ar avea, pe urmă, să vegeteze, fără prestigiu și fără aspirații...