Thailanda a fost binecuvîntată, printre altele, şi cu alegerea sa drept loc sau, mă rog, locaţie, pentru filmarea unor pelicule celebre. Spre deosebire de America, unde fiecare pietricică trimite la o superproducţie şi fiecare tufă, la un serial TV, difuzat, preţ de cîţiva ani, pînă cînd adolescenta din primul episod devine bunică, Thailanda se poate făli doar cu trei filme: „Podul peste rîul Kwai“, de Davin Lean, beneficiar al unei camionete de Oscaruri, „Vînătorul de cerbi“, cu înfricoşătoarele scene de ruletă rusească, dar, mai ales, cu Robert de Niro, şi „Omul cu pistolul de aur“, peliculă din celebra serie James Bond.

E primul meu contact cu Africa tropicală. Din avionul cu aer condiţionat coborîm direct în aerul cald şi jilav. Într-o clipă cămăşile se umezesc de parcă ar fi fost luate de pe sîrmă înainte de a se fi uscat bine. Soarele strălucitor, vegetaţia bogată sporesc senzaţia de vacanţă. Avionul e tras în faţa clădirii de protocol. Înconjurată de palmieri, departe de aerogara propriu-zisă, clădirea pare reşedinţa de vară a unui proaspăt milionar. Un covor roşu îl aşteaptă pe oaspetele român. De o parte şi de alta stau înşiraţi, în poziţie de drepţi zvîcnită, oşteni îmbrăcaţi sofisticat: Chivăre, pelerine roşii, săbii de muzeu.

Rosh Hanikra din nordul Israelului, la frontiera cu Libanul, poate fi aşezată, pe scara exploatării turistice a sălbăticiei, între Grota de la Nerja, din Spania, şi Boca del Inferno, din Portugalia. De Peştera din Nerja, Rosh Hanikra se apropie prin posibilitatea oferită turiştilor de a pătrunde într-o cavernă mai mult sau mai puţin întunecoasă. De la Boca del Inferno, celebrul loc din Israel a luat marea. Ce este Rosh Hanikra? O peşteră săpată în malul stîncos al Mediteranei, alcătuită din mai multe grote, ce pot fi vizitate. Contra cost, desigur, că doar n-o să umbli pe gratis printr-o grotă întunecoasă! Intrarea: 6 dolari. Ca să ajungi la ceea ce ghidurile numesc grote sau caverne, trebuie să iei telefericul pentru a coborî pînă la nivelul mării. După ce mîncăm la inevitabilul restaurant (spun inevitabil, deoarece unde e o privelişte mai acătării, hop şi o maşinărie de vîndut de-ale gurii!), cumpărăm bilete şi ne aşezăm pe peron în aşteptarea telefericului.

prinde necesarmente şi Catedrala Sfîntului Spirit: cel mai mare edificiu religios gotic din regiunea Palatinatului, uriaşă construcţie începută în 1400 şi încheiată în 1544. Catedrala Sfîntului Spirit e unul dintre acele rele necesare din care e făcută o vizită turistică în orice loc din lume. Mai mormăind, pentru că abia te-ai aşezat, după îndelungi şi complicate manevre, pe scaunul de lîngă şofer, cel invidiat de toată lumea din presupunerea că de acolo ţi se deschide priveliştea de 50 de euro ora....

Plec la Paris a doua zi de Crăciun. Nu ştiu cine şi ce m-a convins că de sărbători Oraşul zis Al Luminilor oferă un spectacol de neuitat. Bine ar fi – zic în sinea mea – dacă ar oferi şi o sută de dolari pe gratis! De vreo cîteva săptămîni peste România s-a abătut o năpastă cumplită: Crăciuniada. Tot ce mişcă sau mai degrabă puţinul care mai mişcă, după loviturile mortale postdecembriste, trimit direct şi fatal la Naşterea Domnului. Televiziunile se întrec în a difuza filme siropoase despre rolul Crăciunului în viaţa americanilor.

S-au scris cărți, eseuri, studii cu duiumul despre multele războaie pe care le-a dus și le duce Occidentul pentru a supraviețui într-o lume tot mai complicată. Nu cred să se fi scris ceva despre un război la fel de crîncen pe care-l duce Occidentul, mai ales după admiterea României în Uniunea Europeană, cu pickpocketii, cum le zic englezii, sau hoții de buzunare, cum le zicem noi. Ca toate războaiele moderne, și acesta stimulează creativitatea națiunilor. Să luăm, de exemplu, Italia.

Orice ghid despre Veneţia ţine să precizeze chiar din start că faţadele Palatelor aşezate de o parte şi de alta a Canale Grande diferă spectaculos de partea dinspre uscat. „Totul e lux şi lumină, eleganţă şi frumuseţe“ – declară Charles Diehl în eseul său despre Veneţia despre partea vizibilă de pe Canal. Partea care nu se vede e banală, dacă nu chiar mizeră. Canale Grande e un fel de Calea Victoriei a Veneţiei. Sau, mă rog! pentru a rămîne în lumea de dincolo de Tisa, un Champs Elysée al Veneţiei.

Chiar şi cînd e pe zebră, pietonul se uită în dreapta şi-n stînga, pentru a sări în lături dacă vreo maşină ar socoti că e cazul să-l calce, sau grăbeşte pasul, ca să ajungă pe trotuar, un loc mai sigur decît zebra. Despre un pieton care se aventurează printr-un loc nemarcat, inutil să mai vorbesc. Totul în înfăţişarea sa respiră tensiunea provocată de gîndul că în acest loc şi în acest moment trebuie să se protejeze şi nu să fie protejat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Noul dictator absolut al circulaţiei: Biciclistul.

Am fost pînă acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască oficial c-au trecut pe acolo.
Am fost de fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter. Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund,sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi.

Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă. Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă. Cauza cauzelor o reprezintă bicicletele.