Cum am fost eu degeaba la Muzeul Artei Erotice

Am fost pînă acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască oficial c-au trecut pe acolo.
Am fost de fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter.

Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund,sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi.

Prima oară am ajuns în Sankt Pauli în 1974, ca tînăr jurnalist în presa angajată revoluționar, membru al unei delegaţii de gazetari români invitaţi în RFG de Oficiul Naţional de Tineret.

La Hamburg, unde ne-a dus Programul vizitei, gazdele au insistat să dăm o raită prin Sankt Pauli.
A doua oară, în 1994, am ajuns în Sankt Pauli, tot la invitaţia gazdelor, şefii unui renumit Trust de presă german. În volum, am explicat de ce şi prima şi a doua oară gazdele, oameni onorabili, de altfel, cu neveste şi copii și soacre, cu automobil şi cont în bancă, s-au grăbit să ne ducă în Sankt Pauli şi nu – să-i spunem – la Hamburger Kunsthalle, Muzeul de arte frumoase al Hamburgului:

„Nu de dragul nostru ne căraseră gazdele în lumea deocheată a Hamburgului, ci de dragul lor. Sankt Pauli e un loc unde unui hamburghez get-beget nu-i stă bine să fie văzut. Să presupunem că un director de bancă dă nas în nas cu un subordonat în timp ce se plimbă pe una din străduţele laterale Reeperbahn-ului, străjuite de o parte şi de alta de doamne disponibile. Ce-i va spune a doua zi? C-a simţit nevoia să ia un pic de aer curat după cele paisprezece ore de stat la birou? C-a dat o fugă pînă în Sankt Pauli să vadă o posibilă investiţie?

Altfel stau lucrurile dacă directorul respectiv însoţeşte o delegaţie străină. Nici nu mai e nevoie să se explice. Subordonatul pricepe rapid. Domnul director s-a sacrificat în interesele superioare ale băncii. Oaspeţii au ţinut morţiş să ajungă în Sankt Pauli. Şi el, directorul, deşi îi vine să vomite ori de cîte ori ajunge aici, n-a avut încotro. De dragul instituţiei, se vede obligat să treacă în revistă pulpele dezgolite ale doamnelor cu pricina, ba mai rău, să şi asiste, luptîndu-se din greu cu repulsia, la un sexy show! Din acest punct de vedere delegaţiile străine sînt o adevărată mană cerească pentru înalţii funcţionari şi politicieni din Hamburg. Au şi ei posibilitatea de a-şi mai clăti ochii, fără nici un risc major, prin cartierul damelor contra cost.”

A treia oară, în vara lui 2015, am ajuns singur în Sankt Pauli.
Poposisem la Hamburg în cadrul vacanţei, rămase pentru mine, de cînd mă ştiu, ca un altfel, mai duios, de a-i zice Perioadei de lucru. Eram înarmat, ca de obicei în astfel de împrejurări, cu camera video (în mînă), carneţelul de reporter (în buzunar) şi pixul (spînzurat la gît), special conceput ca să-l pot folosi de îndată ce-mi trecea prin cap o impresie demnă de a fi consemnată.

Spre deosebire de primele două raite prin Sankt Pauli, beneficiam acum de trei avantaje colosale:

1. Eram singur.
   Asta însemna o importantă marjă de mişcare.
   Nu zic, maximă, deoarece, din experienţe nefericite anterioare în alte cartiere de acest gen, ştiam că nu poţi filma nici o lucrătoare din zonă fără riscuri de a-ți se da cu camera-n cap.
2. Aveam camera video.
   Îmi puteam permite să filmez şi să fotografiez, chiar dacă în anumite limite.
3. Trăsesem la un hotel situat nu departe de intrarea pe Reeparbahn, bulevardul emblematic al St. Pauli.
   Adăugînd asta şi celor șapte zile rezervate Hamburgului (spre deosebire de două, cît beneficiasem anterior), puteam hălădui prin Sankt Pauli cît aveam chef.
   Mai ales că n-aveam nevoie să iau metroul sau un taxi.
   Ajungeam pe jos în maximum un sfert de ceas.

După cum se cuvine unui bărbat decis să meargă în Sankt Pauli în documentare profesională, înainte de a mă porni spre Hamburg m-am pus cu burta pe carte.

Nu mi-a fost greu să descopăr că în Sankt Pauli, pe Bernhard-Nocht Strasse, la nr. 69, se află Erotic Art Museum sau Muzeul Artei Erotice din Hamburg.

Ce zice Wikipedia, Biblia analfabeților de pe Internet

Pe Wikipedia, Biblia analfabeţilor de pe Internet, textul despre Muzeu sună a ceva situat între creier şi testicule.
Da, e vorba, totuşi, de un Muzeu Erotic, situat în Sankt Pauli, şi nu în Piaţa Primăriei din Hamburg.
Da, dar nu unul al prezervativelor, lubrifianţilor, vibratoarelor şi aromelor afrodisiace, ci unul al artei erotice.

Noţiunea de artă erotică are suficientă lărgime pentru a cuprinde atît mîzgălitura porcoasă de pe peretele unui W.C. public, cît şi pe Venus din Millo, ba chiar şi pe Gioconda, dacă ne gîndim că surîsul ei enigmatic poate fi văzut de unii şi ca o invitaţie perversă la aşternut.

Mare lucru n-am aflat despre Muzeu de pe Wikipedia.
A fost deschis în 1992.

Fotografia înfăţişează un parter impozant, deasupra căreia tronează o firmă, Erotic Art Museum, bătînd-o la scor, în planul falei, pe cele ale multor muzee din Hamburg.

Johannes Brahms-Museum, de pe Peter Strasse, nr. 39, nu beneficiază de o astfel de firmă, ba chiar, dacă mă gîndesc bine, nu beneficiază de firmă deloc.

Între 10 dimineaţa şi 17, după-amiaza, custodele plantează pe trotuar un panou înfăţişînd un bărbos care cîntă la pian, suficient de ilustrativ pentru a te face să opreşti ca să poţi citi:
„Johannes Brahms Museum Hamburg”

De pe Tripadvisor.com, locul unde fiecare cetăţean al Globului poate iscăli, fără a şti gramatică elementară, note de călătorie mai abitir decît Dinicu Golescu, aflu că Muzeul Artei Erotice e deschis sau, mă rog, că s-a redeschis.
Potrivit Internetului, Muzeul are şi un site.
La faţa locului ajuns, aveam să-mi dau seama că toate datele de pe site se referă la prima variantă a Muzeului.

Un Muzeu care se deschide spre seară

Despre a doua variantă, de după deschidere, nu aflu altceva decît că Muzeul funcționează între 16-22.
Un asemenea Program nu mă miră.
Toate broşurile turistice susţin că viaţa în Sankt Pauli începe doar după căderea întunericului.

Pînă atunci – zic respectivele îndrumătoare – cartierul are un aspect obişnuit, dacă nu chiar banal. În aceste condiţii, nimic surprinzător în Programul niţel bizar al Erotic Art Museum, dacă ne gîndim că se află în Sankt Pauli şi că are legătură cu Eroticul.

Chef de erotism te apucă după ce cade întunericul, cînd – vorba aia – toate pisicile sînt negre.
Alte muzee – civile, să le zic aşa – sînt deschise normal, de dimineaţa pînă cel mult la 7 seara.
Lipsit de orice informaţie despre noua variantă a Muzeului, am apelat la site-urile despre varianta anterioară.

Un filmuleţ de pe YouTube, postat de un amator care se tot surprinde în postura de reporter trimis la faţa locului, ne dezvăluie un Muzeu în toată puterea cuvîntului:
Săli spaţioase, pereţi plini de tablouri.

Un bătrînel cu o tichie de pictor retras la pensie i se laudă reporterului cu impresiile lăsate în Caietul de impresii de călătorii veniţi din toată lumea.
Chiar şi din Australia!

Laudele aduse instituţiei cu pricina de site-ul primei variante sînt excesive.
E gazda celei mai mari colecţii de artă sexualizată din lume. Deţine peste o mie de piese, datînd din secolul XVI pînă azi.

Un ghid în varianta tipărită în engleză, franceză, germană şi rusă, intitulat Oraş liber şi hanseatic – Hamburg, găseşte o formulă jucăuşă de prezentare a Muzeului:

„David Strasse e traversată de celebra Herbert Strasse, unde doar bărbaţii sînt toleraţi pentru a evita conflictul cu damele care aşteaptă în spatele ferestrelor lor.

Dimpotrivă, femeile sînt binevenite la Muzeul Artei Erotice, aşezat foarte aproape de port, la 69, pe Bernhard-Nocht Strasse”.

Din datele colectate pînă acum, storc următoarele concluzii sigure:

1. În prezent, Muzeul e deschis, după ce-a fost închis în 2007.
Nu-mi dau seama de ce a fost închis. În nici un caz din motive de pudoare, cum s-ar putea crede.
Habar n-am însă ce diferenţă e între prima şi a doua variantă a Muzeului.

2. Programul Muzeului e între 16-22.
Voi merge mai spre închidere, ca să prind şi atmosfera din Sankt Pauli.

3. E în Sankt Pauli.
Se supune, aşadar, normelor tipice acestui cartier de faimă proastă la nivel european.

4. E un Muzeu consemnat de ghiduri şi nu de site-uri porno.
Că-i onorabil mă conving laudele aduse de ghidul consacrat Hamburgului ca oraş hanseatic.

„Remarcabilele sale colecţii comportă peste 500 de tablouri şi figuri de artă erotică.”

Pe List of Museums din Hamburg, Muzeul e trecut ca fiind clasic.
Deşi oficial, ca să-i zic aşa, mă încearcă o oarecare jenă la gîndul că-l voi vizita.
Nu se deosebeşte, din acest punct de vedere, de un sexy-shop.

În Sankt Pauli sînt şi altfel de Muzee.
Ca de exemplu, St. Pauli Museum, pe David Strasse, dedicat istoriei cartierului sau Panoptikum, un fel de Madam Tussaud în variantă hamburgheză. Amîndouă uşor de vizitat fără probleme de onorabilitate, la fel ca orice muzeu din Centrul Oraşului.

Orarul ciudat, 16-22, referirile la sexul explicit din prezentări, mă fac să mă întreb de ce fel de vizitatori beneficiază Muzeul.

De iubitori de artă, dintre cei care, ajunşi la Paris, se duc glonţ la Muzeul Impresioniştilor, fără a se caza mai întîi, sau dintre cei care merg în Sankt Pauli pentru a viziona un film porno la cabină?

Întrebării nu i-am găsit răspuns mult timp.
Asta explică într-un fel de ce-am tot amînat să dau fuga pînă-n St. Pauli, ca să vizitez Erotic Art Museum,în primele zile ale şederii la Hamburg.

În ultima seară a popasului, mi-am luat inima-n dinţi şi am pornit-o în căutarea Muzeului.
Pus la dispoziţie de aplicaţia Hărţi de pe tabletă, traseul arăta astfel:
Reeperbahn, pe partea stîngă cum te duci spre capătul dinspre Ludwig Erhard Strasse, altfel zis, spre Centru, pînă la Davidwache, emblematicul sediu al Poliţiei din Sankt Pauli, cu cei 130 de ofiţeri de Poliţie pentru cel mai mic sector din Hamburg, sediu popularizat de filme, de seriale şi fotografiat de toţi turiştii nimeriţi prin cartier, apoi, la stînga, pe David Strasse, pînă în apropierea marginii dinspre Port, şi, în cele din urmă, la stînga, pe Berhard-Nocht Strasse.

Cum şedeau prostituatele ca şi cum ar fi alcătuit o Gardă de Onoare

Pentru a ajunge la strada cu Muzeul Artei Erotice trebuie să străbat David Strasse.
Uşor de zis, greu de făcut.
Şi vă veţi da seama imediat de ce.

La vizita oficială a unui șef de stat într-un alt stat, poate fi văzută la televizor Ceremonia intitulată Trecerea în revistă a Gărzii de Onoare constituite în cinstea Înaltului Oaspete.

Oaspetele, care e însoțit totdeauna de președintele țării gazdă, pășește pe un covor roșu prin fața mai multor înzorzonați, aliniați în poziție zisă și smirnă.

La mijlocul traseului, ajuns prin dreptul a trei inși, care diferă de ceilalţi prin faptul că țin un steag, Înaltul Oaspete se oprește, se întoarce cu fața către înșirați și le strigă ceva.

La rîndu-i, respectivii strigă și ei ceva, mult mai sonor decît Înaltul Oaspete: ei sînt mai mulți, pe cînd el e doar unul.
Președintele-gazdă, deși s-a oprit și s-a întors o dată cu el (ce fel de gazdă ar fi dacă l-ar lăsa singur pe Oaspete și ar merge către capătul covorului?!), nu-i sare în ajutor la zbierat.

S-o recunoaștem!
Saltul meu neașteptat de la David Strasse din Sankt Pauli la platoul solemn pe care stă Garda de onoare are toate datele unui strașnic luat razna.

Numai că eu nu m-am scrântit deloc.
Am făcut acest salt, deoarece n-am găsit (cel puțin pînă acum) o formulă mai nimerită decît comparația cu Garda de onoare constituită în cinstea Înaltului Oaspete pentru a-i oferi cititorului trăirile încercate de mine de-a lungul lui David Strasse.

Din Reeperbahn pînă în Bernard-Nocht Strasse, pe trotuarul din dreapta, pe care mă angajasem harnic, vioi, se înșirau, una lîngă alta, aliniate ca membrii unei Gărzi de Onoare, Lucrătoarele din Sankt Pauli.
În cazul de față, pe post de Înalt Oaspete, de dragul căruia se aliniaseră Fetele, eram eu.

Prin Sankt Pauli circulă, după căderea serii mulți bărbați.
Nimic nu face mai mult să tresară o Lucrătoare ieșită la program decît un bărbat singur.
Îmi imaginez că la fel reacționau și bandiții din Vestul Sălbatic la ivirea vagonului poștal.
Eu eram acel bărbat singur.
În plus, aveam toate datele unui bărbat cu care orice Lucrătoare ar fi fost încîntată să încheie un contract temporar:

1. Eram suficient de în vîrstă și arătam suficient de intelectual pentru a nu presupune un efort prea mare din partea ei pentru a se achita de îndatorirea contractuală.
2. Cu haina mea de vară, cu pantaloni lungi, cu camera video spînzurată de umăr, eram pentru ele, fără discuţie, un mic-burghez pașnic, dispus de a fi tras pe sfoară fără a face scandal, cum s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost un marinar abia coborît de pe vas sau un pușcaș marin american în concediu.

Spre deosebire de Înaltul Oaspete, nu m-am oprit o clipă din străbaterea covorului roșu întruchipat de trotuarul lui David Strasse și cu atît mai puțin nu le-am zis ceva înșiratelor de-a lungul traseului.

Nu era singura deosebire față de Garda de Onoare.
Membrii Gărzii de Onoare stau nemișcați cînd Înaltul Oaspete trece prin fața lor.
Lucrătoarele de pe David Strasse s-au pus în mișcare de cum am apărut în capătul trotuarului.

Prima din șir, o grăsană, în trening, teniși și cu borseta pusă în față, pe burtă, s-a rupt din rînd și s-a năpustit la mine, interesîndu-se în spaniolă dacă n-am un foc. Am crezut că pretextul pornea de la pipa mea electronică, atîrnată în colțul gurii. În prostia mea totală, m-am grăbit să-i răspund, cum fac ori de cîte ori cineva îmi cere un foc, confundînd-o cu o pipă-pipă, Pipe electronique.

Cînd am trecut pe Reeperbahn a doua oară, în călătoria de documentare prin Sankt Pauli, am auzit-o interesîndu-se de un foc și la cineva care n-avea nici pipă, nici țigară în gură și, probabil, nici nu fuma.

Eram victima a ceea ce se numește agățare.
Numai că, în mod obișnuit, bărbații sînt cei care agață femeile și nu invers.

Altfel spus, un bărbat se apropie de o femeie străină – una văzută pe stradă – și-i șoptește ceva plăcut, așteptînd ca respectiva să-i răspundă, printr-un semn, dacă acceptă o relație cu el.

În cazul meu, nu numai că eu, bărbatul, nu acostam o femeie, ci, mai grav, mai multe femei acostau un singur bărbat.
Pe mine, adică.

Aruncîndu-i peste umăr chestia cu pipa electronică, m-am depărtat rapid de prima hărțuitoare.
Tipa a făcut cîțiva pași înapoi și a revenit la poziția de membru al Gărzii de Onoare.

Era limpede deja că nu treceam pe acolo în căutarea unei partide de sex, ci în căutarea unei adrese.
Dacă aș fi căutat o partidă de sex, aș fi intrat în vorbă cu prima (de regulă, se angajează un dialog dedicat exclusiv prețului, mai precis negocierii prețului) sau, în cel mai rău caz, m-aș fi oprit din mers și-aș fi strigat:
— Hei, fetelor! Caut așa și așa, în limitele unei sume de 50 de euro. Peste suma asta nu dau nici dacă ar fi vorba de Șeherezada.

În ciuda evidenței, cînd am ajuns în dreptul celei de-a doua din șir, aceasta s-a desprins de la locul ei și s-a năpustit spre mine.
De data asta lingușindu-mă cu apelativul Frumosule!
Și dacă mi-ar fi zis Genialule! tot nu m-aș fi oprit:
Treceam pe acolo în drum spre Erotic Museum Art.

I-am dat și ei semn că pășesc prin fața șirului absolut întîmplător, pentru că pe acolo era traseul indicat de aplicația Hărți de pe tabletă.
Și ea s-a întors la loc, resemnată.

A treia și a patra, și tot așa pînă la ultima, a zecea, au procedat la fel ca primele două.
Cu singura deosebire că, pe măsură ce înaintam spre capătul șirului, îndrăzneala fetelor creștea.
Penultima m-a atins pe umăr, iar ultima m-a luat de gît.

Întrebări rămase fără răspuns

Ghidul Hamburg, din colecţia Marco Polo, editat în 2014, se încheie cu o listă despre ce nu trebuie să faci în Hamburg.
Regula a doua se referă la Reeperbahn:

„Desigur, tu vrei să mergi pe Reeperbahn – şi poţi –, dar încearcă să respecţi cîteva reguli scrise şi nescrise:
Nu încerca răbdarea lady-lor profesioniste de pe marginea străzilor: ele au un job de făcut, asemenea tuturor dintre noi.
Armele de orice fel sînt interzise şi nu e permis să bei din sticlă pe stradă în weekened.
Poliţia reacţionează rapid şi nu manifestă deloc toleranţă”.

Călătorii prin Sankt Pauli sînt avertizaţi să nu le răpească Lucrătoarelor din timpul preţios de Program provocîndu-le la dialoguri inutile, de dragul dialogului.

Din cîte se vede, eu am respectat cu stricteţe regula.
Cele care au încălcat-o au fost Lucrătoarele, care au pierdut timp preţios încercînd să intre în dialog inutil cu mine.

Ajuns viu și nevătămat, dar mai ales credincios Codului Eticii și Echității Socialiste, la capătul lui David Strasse, am găsit răgazul intelectual pentru a-mi pune cîteva întrebări de bun simț:

1. Ce dracuʼ căutam eu aici?
Cum ce căutam? Ca nespus iubitor de artă, voiam să văd ceea ce specialiștii în acest domeniu numeau: Reflectarea Erosului în artă de-a lungul secolelor. Sau, cum ar fi spus răposatul Dan Hăulică, muream să descopăr Inefabilul erotic surprins de inefabila artă plastică.

2. De ce simțeau lucrătoarele nevoia să se agite atît de tare la ivirea unui bărbat în spațiul lor aerian?
Logica elementară, zisă și aristotelică, acționa aici fără cusur.
Dacă a venit în Sankt Pauli pentru o partidă de sex contracost, un bărbat o va face oricum, indiferent dacă-i întrebat sau nu de un foc.
Dacă a venit în Sankt Pauli doar de dragul unei experiențe strict intelectuale – să viziteze acest loc faimos al Europei – nu va deschide portofelul nici dacă Lucrătoarea va face striptease în fața lui.
La întrebarea asta m-am tot gîndit și după revenirea în țară.
Un site feminist, semnificativ intitulat Încă feministe, m-a ajutat să găsesc răspunsul prin trecerea în revistă a mijloacelor de contestare de către femei a Dictaturii planetare machiste.
În lumea de azi se discută controversat, pătimaș chiar, despre considerarea femeii de către dictatura machistă drept un simplu obiect sexual.
Argumentul crucial în sprijinul tezei îl dă invocarea realității că bărbatul e, de regulă, cel care inițiază procedurile pentru contactul contracost.
Ei bine, manifestîndu-se hiperactive, agățînd ele, fără a lăsa să fie agățate, lucrătoarele din Sankt Pauli se situează în prima linie a Mișcării feministe contemporane.
Ceva asemănător deciziei unei femei precum Angela Merkel de a candida la funcția de cancelar al Germaniei!

3. De ce nu se supărau fetele cînd își dădeau seama c-au făcut un efort zadarnic?
Cum de ce?
Să stai așa, acolo, de-a lungul trotuarului, în așteptarea unui client, trebuie să fie o chestie tare plictisitoare la un moment dat. Mai ales dacă faci asta de ani buni, seară de seară.
Și pentru a-și birui plictiseala, asemenea unui ins care tropăie, își freacă palmele și face mișcări de gimnast, ca să se mai încălzească, Fetele se avîntă în şiretlicuri de agățat, care le mai alungă plictisul.

Ajuns la intersecția David Strasse cu Bernard-Nocht Strasse, m-a cuprins teama.
Cartierul Sankt Pauli, cu fetele, cu firmele sexy, cu prăvăliile, cu localurile, cu kioșkurile sale rămăsese departe, în spate.

Aici, la cîțiva pași de panta care cobora spre Port, domnea singurătatea.
Acea singurătate care, într-un loc străin, te duce imediat cu gîndul la inevitabila jefuire.

Mi-a mai venit inima la loc în clipa cînd din vale, prin păduricea de sub Dîmb, s-a ivit un grup de turiști, în fruntea căruia am văzut un tip cu șapcă și uniformă de CFR-ist, galoane de ofițer și, în mînă, un soi de felinar.

Am recunoscut imediat ceea ce siturile de turism prezentau drept turul Sankt Pauli sub conducerea unui Nachtwätcher (Gardian de noapte).

Întîlnirea celor înscriși pentru acest tur avea loc pe podul de la intrarea în stația U şi S bahn, Landungsbrücken.
Mi-am amintit că văzusem, cu cîteva seri mai înainte, un Nachtwachter vorbind grupului de turiști la locul de întîlnire.

Printre altele, turul – nu singurul prin Sankt Pauli – era lăudat ca urmînd vechiul drum al marinarilor din Port, după debarcare, pînă la Reeperbahn.
Mai mult ca sigur, drumul nu putea să treacă prin altă parte decît pe aici.
Nerăbdători să ajungă în locurile de pierzanie morală, marinarii o luau pe scurtătură.

După trecerea emoției, am privit în dreapta și-n stînga.
O clipă am crezut că sînt în Floreasca.
O stradă liniștită, prost luminată, cu licăriri palide în ferestre și mașini parcate domestic lîngă bordură.

Muzeul se afla, potrivit ghidurilor, la numărul 69.
La stînga, strada mergea pînă la Institutul de boli tropicale, Berhard Nocht.
La dreapta, se oprea în St. Pauli Kirche.

Unde dracuʼ era numărul 69?
La stînga sau la dreapta?

Mai întîi BAR şi apoi MUZEU

Oricît m-am chiorît, n-am putut dibui firma luminoasă, întinsă pe lățimea a trei ferestre, cu înscrisul EROTIC ART MUSEUM, așa cum o cultiva Internetul.

Clădirea de la intersecție n-avea număr.
Așa c-am luat-o la plesneală, la dreapta, hotărît să merg pînă la capăt și, dacă nu dădeam de numărul 69, s-o iau înapoi, spre Institutul de boli tropicale.

Rătăcind prin lumina mijită, în căutarea numărului 69, îmi sare în ochi o firmă luminoasă, aşezată la înălţime, pe un panou lateral:
BAR
MUSEUM.

De-a lungul şi de-a latul voiajelor mele, am descoperit graba comercianţilor de a deschide, în jurul marilor obiective turistice, baruri, cafenele, restaurante, terase, prăvălii cu suveniruri.

Dacă prăvăliile cu suveniruri pot fi lesne explicate (cum dă gata obiectivul, turistul porneşte în căutarea amintirilor din lemn, metal sau hîrtie), localurile solicită o sforţare intelectuală.

Tot gîndindu-mă la chestia asta (numărul însemnat de localuri plasate în jurul obiectivelor de prim rang), mi-am zis că ea răspunde unei nevoi tipice călătorului în străinătate.

Efortul intelectual cerut de călătorie e atît de mare, mai ales că trebuie să arăţi, din cînd în cînd, prin exclamaţii, cît de încîntat eşti, că te apucă o foame înspăimîntătoare, sub puterea căreia ai roade şi tablourile de pe pereţi, mai ales dacă sînt în ulei.

Dacă în jurul Luvrului sînt baruri, mai toate purtînd titluri gen La Louvre, La Gioconda, de ce n-ar fi un bar şi-n vecinătatea Erotic Art Museum, evident, botezat Bar Museum, adică Barul Muzeului?
M-am simţit asemenea lui Columb cînd a văzut stolul de păsări.
Dacă s-a ivit Barul, înseamnă că Muzeul e pe aproape!

Nimic mai simplu decît a afla unde e Muzeul.
Îi voi întreba pe cei de la Barul Muzeului.
Era imposibil să nu ştie unde-i Muzeul.

Cîteva trepte, ajutate de o balustradă de fier, duceau spre o uşă larg deschisă.
Da, mai mult ca sigur era Barul Muzeului!

Localurile ţin uşa larg deschisă, semn al unei invitaţii adresate trecătorului de a intra şi a bea un pahar.
În stînga uşii, tot cu litere luminoase, primeam asigurarea că barul era Open.

Ea nu e ea! E pur şi simplu un travestit!

La tejghea, trona o blondă ostentativ vopsită, cu trăsături virile.
– Nu ştiţi unde e Erotic Art Museum? mă interesez, vîrînd la înaintare legendarul, vă rog!
– Aici e Muzeul! îmi răspunde, toată numai amabilităţi, blonda de la tejghea.

Vocea îmi spunea însă că nu e o Ea!
E un El!
Mă aflam în dialog direct, întîia oară în viaţă, cu un travestit!

Din acel moment, am decis ca în carneţelul de însemnări să evit precizarea genului:
Masculin sau Feminin.
Voi folosi denumirea de Custode.
Custodele poate fi atît un El, cît şi o Ea.

Nimic din ceea ce vedeam în jur nu semăna cu Muzeul de pe Internet.
Lipsea firma făloasă, întinsă pe lăţimea cîtorva ferestre.
Lipsea sala spaţioasă, în care pătrunzi după ce-ai plătit biletul.

Pereţii, începînd cu cel din dreapta cum intrai şi terminînd cu cel din stînga, cum te uitai la custode, gemeau de tablouri, afişe, colaje, fotografii, inscripţii, lipite una de alta.

Se vedea limpede că operele din spaţiul uriaş al primei variante au fost grămădite în spaţiul mic, puchinos, al celei de a doua variante.

Prima surprindere a fost provocată de micimea Muzeului faţă de ceea ce mi se înfăţişase pe Internet.
A doua a fost provocată de constatarea că nimic din ceea ce vedeam nu mi se părea erotic.
A treia a fost provocată de ambiguitatea de gen a Custodelui.

Deşi surprindere era triplă, mi-am ascuns-o, cu străşnicie, sub gestul de a duce mîna la portofel.
– Cinci euro, în care intră şi o băutură gratuită. Ce vreţi? Bere, whisky, votcă? – a replicat Custodele şi mi-a vîrît sub nas lista de băuturi cu preţul corespunzător.

Atunci am înţeles rostul firmei BAR MUSEUM.
Nu era Barul Muzeului.
Erau deopotrivă un Bar şi un Muzeu.
Mai precis, întîi şi-ntîi era un bar, în care intrai ca să torni ceva pe gît.
Venea apoi, dacă ţineai neapărat, și Muzeul.

Cu acest prilej, ca să nu bei pe sufletul gol, puteai privi şi mărturiile Artei Erotice, dacă tot erai pe acolo şi n-aveai altceva mai bun de făcut în timpul consumaţiei.
– Nu beau nimic! am răspuns scurt, categoric, cum fac de decenii încoace, drept răspuns celor care mă îmbie cu un păhăruț fără să știe că nu pun picătură de alcool în gură.

Custodele, să leşine nu alta!
– Dar e pe gratis, intră în preţul biletului! s-a grăbit să precizeze, convins/convinsă că şovăiam să dau un ban în plus peste plata biletului corespunzător unui iubitor de artă.
– Nu, nu beau nimic! am reafirmat cu tărie.

Cum am fost mai ciudat decît un pervers

Lucrătoarele din Sankt Pauli s-au confruntat de-a lungul vieţii şi activităţii lor cu mulţi bărbaţi apucaţi de ciudăţenii în plan sexual.
Sînt bărbaţi care dau 50 sau chiar o sută de euro pentru a o putea privi pe lucrătoare cum se dezbracă, fără a ajunge la nud.
Sînt bărbaţi cărora le e de ajuns să fie apucaţi de nasturele de la gulerul cămăşii sau să li se sugă degetul mic.
De aceea, o lucrătoare cu experienţă nu mai poate fi uluită, nici măcar mirată de comportamentul unui bărbat.

Nu ştiu dacă Travestitul de la Bar Museum făcea sau nu ore suplimentare.
Dacă mă gîndesc că la plecare mi-a dat cartea de vizită cu telefonul de-acasă, tare mă tem că folosea postul de custode pentru a-şi recruta clienţii.

Ei bine, refuzînd să beau ceea ce mi se cuvenea prin preţul biletului (mă grăbisem să-i dau 5 euro, în schimbul cărora n-am primit, desigur, bon fiscal) reuşisem rara, dacă nu chiar unica performanţă, de a stupefia o lady din Sankt Pauli prin comportamentul meu de bărbat.

În uluirea ei/lui intra, desigur, şi ceva din felul de a fi al neamţoaicei/neamţului.
Aveam dreptul să plătesc doar preţul de intrare în Muzeu.
Cum de acceptasem atît de uşor încălcarea procedurilor?
Şi, mai ales, cum de renunţam aşa uşor, dîndu-i pe Apa Sîmbetei, la cei 2,50 euro?

Încă neîmpăcată/neîmpăcat cu gîndul că ditamai bărbatul refuză un păhăruţ, Custodele mi-a zis să purced la vizitarea Muzeului.
Slavă Domnului că nu s-a oferit să mă însoţească!

În afara vestibulului, Muzeul mai era alcătuit dintr-o cameră, de mărime mijlocie, cu o măsuţă plasată în apropierea unei canapele.

O clipă mi-a trecut prin cap că respectiva mobilă e acolo şi pentru altceva decît pentru a sta jos ca să-ţi bei păhăruţul cuvenit prin bilet.

M-am aşezat pentru a-mi nota în carneţel primele impresii, dar şi pentru a sta cît de cît, ca să nu regret, la plecare, c-am dat 5 euro doar pentru cîteva minute de vizitat un Muzeu.

Înainte de a mă apuca de filmat şi fotografiat (îi cerusem Custodelui permisiunea, ceea ce i-a provocat un nou val de uluire), m-am uitat atent la operele de pe pereţi, pentru a verifica dacă nu e ceva interzis celor sub 18 ani.

Nu era nimic de acest gen.
Colaje de treabă, manechinul unei tipe nu mai goală decît în vitrina unui butic cu lenjerie intimă din centrul Hamburgului, tăbliţe ale străzilor faimoase din Sankt Pauli, poze şi afişe cu The Beatles, despre care toată lumea spune că au cîntat în cartier, pe celebra Grosse Freiheit Strasse.

Abia după inspectarea încăperii mi-am dat seama de ce vizitatorul plătea şi băutura.
Doar un tip pilit zdravăn (se putea comanda băutură în plus, contracost, cît voiai) reuşea să descopere ceva erotic în Muzeul Artei Erotice.

După ce-am socotit c-am stat suficient de rezonabil pentru a-mi dovedi încîntarea, m-am întors la tejghea.
Custodele mirosea straşnic a băutură.
Consumase porţia în locul meu.

Cum l-am bîrfit amîndoi pe Patronul exploatator

Cu engleza datului din mîini, accesibilă amîndurora, angajez cu ea/el un fel de interviu.
Aflu că pînă acum cîţiva ani (2007, cum zic ghidurile!), Muzeul era cel prezentat pe Internet.

La redeschidere, a fost obligat să se restrîngă dramatic.
– Nemţii n-au bani! mi-a explicat interlocutorul/interlocutoarea motivul restrîngerii, frecîndu-şi buricele degetelor în chip didactic.
– Sînteţi proprietar? întreb eu, nu din prostie, ci pentru a afla cîte ceva despre forma proprietăţii.
El/Ea izbucneşte în rîs.
Muzeul nu e al statului, ci al unui tip.
El/Ea e un simplu angajat/angajată – adaugă Custodele și, spre satisfacţia mea, cu năduful tipic proletariatului pentru care neamţul Karl Marx a scris Manifestul Partidului Comunist.

Şi în continuarea aceluiaşi năduf, mi-l dă în gît pe patron că e în vacanţă, în timp ce el/ea munceşte.
– Chiar nu vreţi nimic de băut? se interesează el/ea, deja cu remuşcări, pentru că-mi băuse raţia.
Reafirm refuzul meu categoric.

Fericit că nu trebuie să scoată cei 2,50 euro pentru băutura deja consumată, Custodele mai că nu mă ia de mînă pentru a mă duce la W.C., ca să-mi arate pereţii împodobiţi de opere de artă ai acestuia.
Îmi trag discret mîna, neştiind dacă gestul e de custode sau de travestit.

După vizitarea încăperii de Muzeu care e W.C.-ul, îmi iau la revedere, cobor scara, filmez şi fotografiez cele două vitrine sărăcăcioase, uşa larg deschisă a Barului, care, la o adică, poate fi Muzeu, şi o iau spre David Strasse.
Deodată, îmi dau seama că n-am aflat amănunte despre tărăşenia cu băutura inclusă în preţul biletului.

Mă întorc.
De cum deschid vorba despre băutură, Custodele reia invitaţia de a-mi consuma porţia, crezînd că m-am răzgîndit.
Noului meu refuz îi urmează prezentarea listei.
Înţeleg că băutura constă 2,50 euro.
Biletul propriu-zis costă 2,50 euro.
În preţul de 2,50 euro intră o sticlă de bere sau o jumătate de păhăruţ de whisky.
Dacă vrei mai mult, scoţi din buzunar.

Deşi nu-mi imaginez pe cineva să se îmbete aici, cînd Sankt Pauli geme de baruri, cu excepţia unui iubitor pervers de artă, parcurg cu atenţie lista de băuturi.

În acest timp, custodele revine la obsesia sa de angajat/angajată:
– Dacă dau pe gratis peste 2,50 euro, zice el/ea, făcînd semnul cu tăişul mîini, bossul îmi ia gîtul!

Mă interesez de pliante, broşuri, suveniruri.
Custodele dă curs unei păreri de rău evidente.
N-au aşa ceva.
Îmi dă, totuşi, cartea de vizită, din care înţeleg definitiv că e un el.

Nu mi-e clar nici acum dacă mi-a dat-o ca material documentar sau ca ofertă pentru cazul c-aş avea nevoie de un travestit la un moment dat al vieţii.

Îmi iau rămas bun a doua oară.
În stradă ajuns, mă lovesc peste frunte:
– Doamne, ce idiot mai sînt!
Pe listă figura şi o sticlă de apă minerală.

Nici vorbă să mă întorc.
Şi aşa o primă revenire i-a dat de gîndit Travestitului.
Dacă revin a doua oară, sigur mă duce direct la canapea!