„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Bicicleta – Mercedesul olandezilor

Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă.

Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă.
Cauza cauzelor o reprezintă bicicletele.

E de notorietate că vehiculul pe două roţi ţine loc în Olanda de elicopter, de tren, de Mercedes şi de autobuz. Pe bicicletă merge olandezul la serviciu, la cumpărături, la muls vacile şi chiar la recepţii. Pe o stradă din Amsterdam am văzut într-o seară cîteva doamne în ţinute de lux, cu pantofi ale căror tocuri costă cît salariul mediu al unui şef de clinică din Est, cu umerii dezgoliţi de rochiile elegante. Mergeau pe bicicletă spre o clădire de birouri. Prin ferestrele larg deschise se vedeau domni eleganţi, ţinînd în mînă pahare. Nu pentru a bea cu ele, ci pentru a explica poziţia firmei lor faţă de iminenta creştere a impozitelor.

În Olanda, umblă cu bicicleta toată lumea. Şi muncitorii, şi burghezii, şi afroamericanii, şi damele de consumaţie, chiar şi poliţiştii. Nu de puţine ori mi-a fost dat să întîlnesc patrule de Poliţie pe biciclete. Bărbaţi şi femei pedalau cu sîrg, ţinînd o mînă pe ghidon, iar cu cealaltă, potrivindu-şi pistolul de la brîu. Mania umblatului pe bicicletă dă naştere unor scene unice în felul lor, cum ar fi, de exemplu, venirea Poliţiei. Într-o dimineață, pornind la hălăduiala prin Amsterdam, fără un ţel anume, am zărit în faţa unei clădiri, aşezaţi pe buza de canal, cîţiva inşi care căscau gura. Ca şi nemţii, olandezii sînt foarte muncitori. Cum era 10 dimineaţa, presupun că respectivii făceau parte dintre olandezii plecaţi în concediu. Altfel nu-mi explic prezenţa lor acolo, în toiul dimineţii. Se întîmplase un accident . Cea mai bună dovadă că era ceva ieşit din comun o dădea prezenţa Televiziunii. Un cameraman se fîţîia de colo pînă colo cu instrumentul muncii sale ţinut pe umăr asemenea unui lansator de rachete. Cîţiva poliţişti mărturiseau acea mişcare alandala specifică prezenţei lor la locul unei crime, mişcare explicabilă doar prin gîndul c-a mai murit spînzurat sau împuşcat un plătitor de impozite. Unul se ducea pînă la ambulanţa staţionată pe pod, după care se întorcea la locul faptei, la fel de descumpănit cum se dusese. Alţii intrau şi ieşeau din clădire, ca nişte turişti rătăciţi de grup. Probabil că prin radio s-au cerut întăriri. Aşa îmi explic sosirea unui stol de poliţişti pe biciclete. Venirea unui echipaj al autorităţii e, peste tot în lume, un spectacol impresionant. Maşini scrîşnind din cauciucuri. Sirene urlînd dramatic. Fulgere albăstrui pe capotă. Aici, sosirea întăririlor avea ceva între blînd şi ridicol. Cîţiva inşi au apărut după colţ, dînd din picioare cu atîta disperare de parcă îi urmărea cineva să le ia portofelul.

Cu bicicleta se cară orice în Olanda: copii, sticle de lapte, imense ghivece de flori, iubite cu pulpe de alergători la maraton, gunoaie menajere, cîini şi iepuri. Oraşele occidentale oferă imaginea maşinilor parcate peste tot: pe trotuar, pe aleile parcurilor, pe carosabil, ba chiar şi pe locurile unde scrie „Parcarea strict interzisă!”. La Amsterdam, nu vei întîlni astfel de manifestări ale dezordinii. Vei da, în schimb, peste imaginea bicicletelor parcate peste tot. Ca şi în cazul maşinilor din celelalte mari oraşe, Poliţia duce o luptă crîncenă împotriva bicicletelor parcate ilegal. Pe podul care leagă Gara Centrală de Damrak, am văzut la lucru o astfel de echipă. Cîţiva inşi îşi parcaseră bicicletele legîndu-le de o stinghie a podului. Poliția venise să le ridice. Echipa proceda în felul următor. Unul se învîrtea în jurul vehiculului, căutîndu-i datele de înmatriculare. În tot acest timp, un altul aştepta cu un bomfaier în mîini, pregătit să intervină. Un al treilea nu ştiu ce aştepta, deoarece nu făcea nimic. Cînd primul a terminat de trecut datele în calculator, cel de-al doilea a luat bomfaierul şi, după ce a găsit nodul gordian al lanţului, a pus pe el lama muşcătoare. Cîteva minute mai tîrziu, într-un pîrîit ostentativ şi în fumul albăstriu al motoraşului, lanţul era tăiat. Venea rîndul celui de-al treilea. Acesta lua bicicleta şi o ducea la Secţie. Fără s-o încalece, mergînd pe lîngă ea.

Cu toate acestea, olandezii parchează bicicletele unde văd cu ochii, într-o libertate vecină cu anarhia. De aceea, poate, o imagine familiară la Amsterdam, alături de cea a fetelor din vitrină, specifică aşa-zisului Cartier Roşu, e imaginea cetăţeanului sau cetăţenei legîndu-şi bicicleta de primul ieşind apărut în cale. O imagine cu unele nuanţări, cum ar fi, de exemplu, cea a doamnei dînd de zor, bărbăteşte, la pompa care umflă cauciucul bicicletei sau a domnului chircit în plin bulevard pentru a verifica etanşeitatea ventilului.

De ce preferă olandezii bicicleta?

Bicicleta e vehiculul Olandei. Între olandez şi vehiculul pe două roţi toţi călătorii cultivaţi fac o legătură indisolubilă. La noi, de exemplu, Mihail Sadoveanu, cel care a fost în Olanda în 1927, pe banii statului, a consumat vreun chil de cerneală tipografică pentru a descrie pasiunea ciclistă a olandezilor. Ghidurile, care spun totul despre un popas, de te întrebi de ce mai e nevoie de tratate de Geografie, ori de studii de Psihologie colectivă, simt nevoia să deschidă o amplă paranteză dedicată bicicletei în Olanda. Călătorului străin i se pun astfel la dispoziţie bogate informaţii despre cum poate să-şi aducă cu el bicicleta în timpul concediului. Se spun în astfel de biblii ale turistului numeroase lucruri interesante. Că, de exemplu, bicicleta poate fi transportată cu avionul sau cu trenul; că olandezii practică frînarea cu repedalare şi nu cu instrumentul de lîngă ghidon zis și frînă; că farurile trebuie ţinute aprinse începînd cu o jumătate de oră înaintea asfinţitului şi cu o jumătate de oră înaintea răsăritului; că poţi închiria biciclete în Olanda contra paşaport şi, uneori, a unei sume de bani drept garanţie.

De fenomenul bicicletelor închiriate m-am convins şi eu, întîlnind pe străzile Amsterdamului numeroşi călători chinuind o bicicletă ce avea în coarne un disc în care se fălea un adevăr existenţial:
Mac Bins. Amsterdam – oraşul bicicletelor.

Călătorilor pasionaţi de bicicletă, Amsterdamul le oferă un ghid şi, mai ales, excursii colective sub genericul:
„Să cunoaştem Olanda pe bicicletă!”.

Locul de cinste al bicicletei e confirmat şi de arterele special croite pentru biciclişti, de semafoarele în hotarele cărora o bicicletă devine pe rînd roşie, galbenă şi verde, de parcările uriaşe dedicate acestui vehicul, cum ar fi cea de trei niveluri de la Centraal Station, de un ghid care reglementează transportul bicicletei cu trenul.

Parcări uriaşe, tichete speciale de dus bicicleta cu trenul şi cu avionul, semne de circulaţie specifice, organizaţii extrem de puternice. Sînt acestea, toate, dovada că bicicleta e, în Olanda, ceea ce e maşina în America. Doctorii docenţi în sufletul omenesc susţin sus şi tare că bicicleta e vehiculul olandez preferat, deoarece ţara e plată ca fundul unei farfurii pentru friptura în sînge sau ca fundul de lemn pe care se răsturna cîndva mămăliga românească.
Poate fi şi asta o explicaţie.

Eu cred însă că adevărata explicaţie e alta. Şi am găsit-o, cum era şi de aşteptat, printr-o atentă cercetare la faţa locului. Am observat astfel că la Amsterdam există şi maşini. Nu atît de multe ca bicicletele, dar există. Maşinile sînt totdeauna corect parcate. Maşinile aşteaptă cuminţi la stopuri. Maşinilor li se dă peste bot cînd vor să pătrundă pe o străduţă îngustă. Nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama de cîtă libertate se bucură un biciclist faţă de un conducător auto. Biciclistul poate lăsa bicicleta unde-l taie capul. Sînt rare cazurile cînd vehiculul e ridicat din locul interzis parcării. Biciclistul poate merge pe unde-i pofteşte inima: pe străduţe strîmte, pe marginea canalelor, pe aleile parcurilor. Lesne de priceput de ce olandezii preferă maşinii bicicleta. Mai nemţi decît nemţii în materie de disciplină, găsesc în mersul pe bicicletă spaţiul libertăţii care le lipseşte în toate celelalte situaţii. Şi mai-marii Olandei, neliniştiţi că prea marea strînsoare poate naşte explozii, i-au lăsat olandezului prilejul necesar de libertate, de făcut de cap, care e mersul pe bicicletă.

Ca să te convingi, e suficient să mergi pe jos cîteva zile la rînd prin Amsterdam. Dacă eşti slab de inimă, s-ar putea s-o mierleşti. Asta pentru că tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă tresare lîngă tine soneria unei biciclete. Dacă eşti cu gîndurile în altă parte şi nu sari imediat în lături, cu părul zbîrlit şi cu ochii bulbucaţi de groază, ai toate şansele să fii trîntit de biciclistul care te-a avertizat şi, în consecinţă, nu catadicseşte să frîneze. Ar putea face aşa ceva un automobilist? Evident, nu! Un automobilist nu va da peste tine, chiar dacă te-ai oprit în mijlocul carosabilului şi, la claxonul lui, îi arăţi degetul, indecent. Poate, cel mult, să oprească, să se dea jos şi să-ţi cîrpească două palme. În nici un caz nu poate să apese pe accelerator! Asta în timp ce biciclistul olandez dă şi mai tare din pedale. La fel, spre deosebire de maşini, bicicletele nu opresc la stop:
Sar ca nişte căpriţe pe trotuare sau muşcă iarba din parcuri cu o roată.

Şi, încă ceva: la tîrgul de vechituri din fiecare duminică, din Nieuwmarkt, am văzut o chinezoaică neguţătorind o bicicletă de la un vînzător de brichete din Hong Kong şi Matrioşe din districtul Moscova. Vreun sfert de ceas mai tîrziu, am zărit-o pedalînd de zor spre o piaţă de legume. Se poate întîmpla aşa ceva cu un Mercedes sau cu un Volvo? Fireşte că nu. Se înţelege astfel de ce a luat bicicleta o asemenea amploare în Olanda. Şi de ce trebuie să evite cei slabi de inimă o călătorie la Amsterdam.