Într-un text publicistic seducător, republicat apoi în volumul Viaţa ca o pradă, Marin Preda istorisea, nu fără veselia sa moromeţiană, o întîmplare petrecută în călătoria de documentare în RFG. La una dintre întîlnirile cu scriitorii germani i-a atras atenția o cuconiţă care intervenea cînd ți-era lumea mai dragă cu o întrebare agasantă: Connaissez – vous Günter Grass? Atît de tare i-a pisat tipa cu această provocare încît – zicea hîtru Marin Preda – deşi după atîta publicitate, i se urîse de Günter Grass, la întoarcerea acasă, scos din sărite, s-a apucat să-l citească pe scriitorul german autorul Tobei de tinichea.
La o braserie de pe Saint-Honoré, ospătăriţa ţine morţiş să-mi vorbească în englezeşte, deşi i-am cerut ceva în franceză. Face asta pentru a-şi dovedi că a reuşit să înveţe limba yankeilor. Asemenea tuturor celor care-şi fac o mîndrie din învăţarea unei limbi străine caută să spună în engleză cît mai multe propoziţii. Nu e singurul caz de acest fel întîlnit în Parisul din ultima vreme. Francezii, pînă mai ieri atît de mîndri de limba lor şi atît de nesuferiţi cu alte limbi, cu engleza, mai ales, se zbat să înveţe limba lui Shakespeare, care e, totuși, şi limba dirijorilor de trafic de pe aeroporturi.
Ajaccio îl are pe Napoleon. Nazaretul îl are pe Iisus, iar Petersburgul, pe Petru Cel Mare. Strandford upon Avon îl are pe Shakespeare, iar Atena, pe Pericle. Celebra insulă Mont Saint-Michel o are pe La Mère Poulard, inventatoarea omletei cu același nume. Fiecare dintre celebrităţile al căror nume e legat de un loc a făcut ceva glorios și pentru locul respectiv. Napoleon s-a jucat de-a Împăratul la Ajaccio, cînd abia dacă ştia să se şteargă la nas. La Ierusalim, Iisus Christos s-a lăsat crucificat. Shakespeare s-a însurat la Strandford upon Avon, iar Petru cel Mare a ridicat, pe malurile Nevei, un Oraș, Sankt Petersburg.
Excepţie făcînd 2015, cînd am fost la Regio di Calabria, unde n-am dat peste ţipenie de Revelion în stradă, toate revelioanele din străinătate le-am petrecut împreună cu băştinaşii din locul de popas turistic. Am petrecut e un fel de a spune. Nu mă imaginaţi destupînd sticla de şampanie cu cîteva minute înainte de Miezul nopţii, nici umblînd prin mulţime cu coarnele roşii electrice cumpărate de la ambulanţi...
Programul dat de gazde încă de pe aeroportul din Bangkok mă atenţionează că pe 25 martie, după micul dejun, vom merge la celebra Damnoen Saduak („Piaţa plutitoare”). Deşi ageamiu în chestiuni financiare, mi-am dat seama că vom merge la Piaţă. Foarte bine! mi-am spus, deşi undeva, în adîncul sufletului, un drăcuşor mă zgîndărea cu întrebarea:
De ce trebuie trecut în ditamai Programul turistic mersul la cumpărături? Am găsit răspunsul abia în istorica zi de 25 martie, cînd a venit rîndul punctului din Program intitulat Vizitarea Pieţii plutitoare. Ce e Piaţa plutitoare?
Obiectivul numărul unu al turiştilor veniţi la Aachen din toată lumea e Catedrala; mai precis, Octogonul construit de Charlemagne. Nu ştiu care e obiectivul numărul doi al turiștilor în vizită la Aachen sau, mă rog, la Aix-la-Chapelle. Poate Town Hall, cu sala în care se ţineau banchetele împăraţilor germani, proaspăt încoronaţi în Catedrală. Poate Elisenbrunnen, construită în 1827 ca loc de spa în centrul Oraşului de Regele Prusac Friedrich Wilhelm III şi numită astfel după prinţesa prusacă Elizabeth Ludovika de Bavaria, o mătuşă a celebrei Sissi.
Sîntem în 1994. Amicul meu, Eugen Mihăescu, se străduie de mai mult timp să mă împace cu prietenul său, Ion Iliescu. E unul din puţinii oameni din jurul preşedintelui cu care mă înţeleg. Cea de-a doua călătorie a mea la Paris coincide cu o vizită prezidenţială în Franța. E o călătorie fără nici o legătură cu vizita. Într-una din seri, Ion Iliescu dă o recepţie la ambasada României. Eugen Mihăescu, cred, şi-a pus în cap să mă ducă la locul faptei. Pentru asta aruncă în joc o muncă sisifică. Redutele înălţate de mine în calea asediului său neîntrerupt cad pe rînd. N-am invitaţie? Nu-i nimic. Eugen îmi face rost de una.
La o scară şcolară, Germania poate fi pusă la nivelul examenului de capacitate. Maşinăriile îţi supun la grele încercări nu numai inteligenţa, dar şi cultura generală. Pentru raita de o zi prin Postdam, a trebuit să iau autobuzul. De la Gară la Sanssouci. De la Sanssouci la Cecilienhof, locul unde Aliaţii au tăiat Germania în felii, ca pe un pepene. Nu ştiam însă că-n Germania autobuzele şi tramvaiele dispun înlăuntru de automate pentru bilete. De asta ar fi trebuit să-mi dau seama fără prea multă agerime, văzînd cum se urcă toţi fără a ţine în mînă, strînsă ca un bileţel de amor, bucăţica de hîrtie.
Întrebat, la trezirea bruscă din somn, ce-i spune lui numele Calabria, un intelectual, altul decît un absolvent al facultăţii de pe Internet, îţi va răspunde automat: 1. Mafia calabreză, zisă şi 'Ndrangheta. 2. Sfîntul Pavel. 3. Bergamota. Toate locurile din lume se luptă să ofere ceva turistului, aflat, ca lacomul înaintea unei pajişti de dulciuri, în situaţia de a muri de foame, atît de bogate sînt ofertele. Cutremurele sînt faimoase prin pagubele umane şi materiale produse. Reggio Calabria a fost lovită de două cutremure. Ultimul, cel din 1908, a fost devastator.
În materie de servicii publice, la Roma e ca la ruleta rusească. Poţi nimeri peste cineva excesiv de amabil. Poţi nimeri însă şi peste cineva excesiv de scîrbos. După două călătorii cu experienţe nefericite în materie de taximetrişti, dau acum peste unul de o amabilitate de erou tolstoian. Potrivit documentelor, deşi sînt cazat în Via del Pelegrino, trebuie să mă opresc mai întîi la sediul lui Azzuro Hotel din Corso Vittorio Emanuele II. Aterizat la Roma, din Malta, mă confrunt cu o ploaie sîcîitoare, numită la noi, mocănească. Pe drum, de la Aeroport, mă frămînt, gîndindu-mă cum o voi scoate la capăt cu taximetristul...