Pentru că Mirel Curea m-a pisat să citesc Copiii din Arbat, romanul lui Anatoli Ribakov, apărut în 1991 la editura Echinox, iau cu mine cartea în avionul București-Catania. Am citit timp de două ore, cît a durat zborul. Ajuns pe aeroport, primul meu gînd nu e nici la Poliția de frontieră (am un pașaport cu vize de Siria și Irak), nici la mașina care va veni să mă ducă pînă la Siracuza, ci la telefonul de dat lui Mirel Curea pentru a-i spune că, da, e vorba de o capodoperă. Copiii din Arbat sînt chiar copii din Arbat, strada emblematică a Moscovei din anii 1934-1935.

„S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii”. Ştiute pe de rost de iubitorii de poezie şi întrezărite de bacalaureaţi, aceste versuri au fost publicate de Mihai Eminescu în volumul Poesii din 1883. Sonetul Veneţia, din care au fost ele desprinse, e abordat de eminescologi ca o imitaţie sau, mai bine zis, ca o prelucrare după poezia unui străin. Rămîne istoricilor literari să stabilească adevărul, deşi, judecînd după dispoziţia intelectualilor de a nu fi de acord unul cu celălalt, o asemenea minune riscă să nu se realizeze în Veci.

Nimic nu spune mai mult despre semnificația covîrșitoare a Crăciunului în viața nemților – cea mai importantă sărbătoare religioasă – decît pustiul de pe străzile Dusseldorfului în seara de Ajun. Practic, totul e închis. Pînă și tîrgul de Crăciun, împărțit aici pe două străzi. Am venit în Germania atras de gîndul că sărbătorirea Crăciunului e o realitate care merită să fie văzută de un adept al călătoriei de cunoaștere, ca mine.

Înaintea oricărei plecări în străinătate, mă întreb ce ştiu eu despre locul pe care am decis să-l vizitez sub semnul credinţei că nici o experienţă intelectuală nu poate fi comparată cu experienţa pe care aş numi-o: A vedea cu ochii tăi ceea ce-ai citit în cărţi sau ai învăţat la şcoală. Ce ştiu eu despre Malta? m-am întrebat, înainte de a mă urca în avionul de Roma, pentru noi, românii, lipsind o cursă directă Bucureşti-Malta. Că e locul despre care spui, în chip automat, ca sub puterea reflexului pavlovist: Cavalerii de la Malta!

În toate marile oraşe ale lumii, inclusiv în Bucureşti, turiştilor li se pune la dispoziţie, contracost, un mijloc de transport zis şi Sightseeing. Broşura publicitară îţi explică, alături de schiţa traseului străbătut de autobuz, că pe parcursul unei zile poţi coborî în orice staţie de pe parcurs şi, după ce ţi-ai făcut treburile, cu acelaşi bilet, urci din nou în autobuz. Pe străzile oraşului Sliema, satelit imobiliar modern al străvechiului oraş La Valleta, am văzut, deseori, în hotarele popasului meu, un autobuz pe care scria Sightseeing Malta.

O bogată experienţă a călătoriilor în străinătate m-a convins că-n materie de restaurante lucrurile nu diferă prea mult de cele în materie de publicistică. Sînt multe situaţii în care te cauţi în buzunar şi dai preţul cerut pe o carte cu un titlu mai mult decît promiţător. La cumpăratul unei cărţi, nu s-a introdus, ca la multe produse agroalimentare, gustatul. Vrei, de exemplu, să cumperi brînză de la ţărani. Vînzătoarea taie o bucăţică, o aşază pe vîrful cuţitului şi ţi-o vîră în gură. Dacă reuşeşti să nu-ţi retezi limba, o muşti şi, după ce o înghiţi, stai cîteva minute pentru a vedea dacă n-a făcut explozie.

Scrie pe faţa mea, indiscutabil, că sunt candidat la emigrare, dacă nu chiar emigrant de-a binelea. Nu altfel îmi explic, printre altele, superioritatea vînzătoarelor băştinaşe, cînd ajung în străinătate. Franţuzoaice, elveţience, nemţoaice, mă privesc de sus, cu un sentiment în care se amestecă satisfacţia de a avea în faţa lor pe cineva care o duce mai greu decît ele şi suspiciunea funciară c-am intrat în magazin ca să şterpelesc ceva. Doar ca să şterpelesc, nu să jefuiesc sau să iau pe cineva drept ostatic, Doamne fereşte! Pentru a beneficia de privilegiul unei asemenea bănuieli, trebuie să ai o faţă potrivită.

Citesc în Programul vizitei oficiale în Thailanda: „Plecarea la Kanchanaburi pentru a vedea River Kwai Bridge şi a lua trenul ca să vizităm calea ferată a morţii”. Cum habar n-am de istoria Thailandei, mă intrigă trecerea în program cu atîta pompă a unui mers cu trenul, chiar dacă şinele aparţin „căii ferate a morţii”. Curios, mi-am făcut rost de un ghid general despre Thailanda, mai precis, volumul dedicat acestei ţări de colecţia „Lume şi voiajuri” a Editurii Larousse.

După Biserica Mica Sofie şi rămăşiţele Arcului de triumf al lui Teodosiu, o nouă întîlnire cu Bizanţul: zidurile lui Teodosiu. Le văd într-un fel avantajos: de pe platforma sight sing-ului în drum de la baza funicularului către ţărmul Mării de Marmara. Şoseaua a fost construită de-a lungul zidurilor, lungi de 7 kilometri, de la Cornul de Aur la Marea de Marmara. Un zid interior de 12 metri şi 5 metri grosime, un zid exterior înalt de 8 metri şi gros de 2 metri. În faţă un şanţ lat de 20 de metri şi adînc de 10 metri. De sus, de pe platformă, zidul se vede, măreţ, în cea mai mare parte integru.

Peştera Nerja, de lîngă localitatea cu același nume de pe Costa del Sol, e trecută ca neapărat de văzut în toate pliantele, albumele şi ghidurile destinate Spaniei. Lumea e plină de peşteri. Nu cred să existe ţară lipsită de vreo cîteva grote, dat fiind că peste tot, cu mii sau cu milioane de ani în urmă, apa, mai rău ca un şoricel, a prins să roadă scoarţa pe dedesubt. Peştera de la Nerja nu e singură pe lume. Oricît de aprig ar trudi pliantele s-o prezinte drept deţinătoarea celei mai groase coloane din lume, formată din fuziunea unei stalactite cu o stalagmită.