Escală tehnică la Dakar, capitala Senegalului.
E primul meu contact cu Africa tropicală. Din avionul cu aer condiţionat coborîm direct în aerul cald şi jilav. Într-o clipă cămăşile se umezesc de parcă ar fi fost luate de pe sîrmă înainte de a se fi uscat bine. Soarele strălucitor, vegetaţia bogată sporesc senzaţia de vacanţă. Avionul e tras în faţa clădirii de protocol. Înconjurată de palmieri, departe de aerogara propriu-zisă, clădirea pare reşedinţa de vară a unui proaspăt milionar. Un covor roşu îl aşteaptă pe oaspetele român. De o parte şi de alta stau înşiraţi, în poziţie de drepţi zvîcnită, oşteni îmbrăcaţi sofisticat:
Chivăre, pelerine roşii, săbii de muzeu.
În ţările Africii şi ale Americii Latine, protocolul pompos e la mare cinste.
Amintirea unei glorii pierdute?
Bucuria copilărească la vederea mărgelelor colorate?
Cred mai degrabă că-i vorba de o grandoare a neputinţei. Ne aflăm în împărăţia dictaturilor spectaculoase, a loviturilor de stat date peste noapte. Lumea occidentală a făurit, în secole de trudă, conştiinţa că demnitarul e un simplu cetăţean. Omul de stat, aprig supravegheat de opinia publică, născut în aerul diversităţii de opinii, n-are o clipă impresia unei superiorităţi divine. Puterea e un moment către care te duci din condiţia de cetăţean pentru a te întoarce la loc. Tot în condiția de cetățean. Ai fost preşedintele S.U.A. Ai fost cel mai puternic om din lume. Nimic nefiresc acum, cînd ţi s-a terminat mandatul, să duci o viaţă de fermier paşnic sau chiar de pensionar.
În ţările înapoiate Puterea e un moment de magie. Cel ce a dobîndit-o – şi nu o dată prin vărsare de sînge – se crede deasupra muritorilor de rînd. Lumea din jur e săracă şi analfabetă. Ea trebuie impresionată prin bogăţii de basm, prin veşminte pompoase, prin ceremonialuri complicate. Preşedintele ţării e un şef de trib. N-are acesta din urmă penele cele mai bogate!? Ca şi divinităţile păgîne, oamenii de stat trebuie să le apară muritorilor de rînd într-un huruit de proporţii. Prostimea înfricoşată urmează să-şi plece capetele în pulberea drumului. Ceea ce a trecut fulgerător prin faţa ei, ca într-o nălucire, aparţine altei lumi. O dată pierit totul, o dată aşezat la loc praful stîrnit de roţile limuzinelor şi de cele ale motocicletelor, mulţimea se întoarce la sărăcia sa elementară. Vă mai amintiţi, în Bordeienii lui Sadoveanu, scena sosirii boierului cu viitoarea soţie? Căciularii rămîn cu gura căscată la trupul fragil al tinerei femei. Totul, de la caleaşcă pînă la făptura graţioasă, venea dintr-o lume de vis. Adevărata realitate o dădeau noroiul, vînturile aspre şi bordeiele săpate în humă.
Cam aşa ceva se petrece în ţările înapoiate.
Cu cît e mai sărac, mai sărman poporul, cu atît cei din fruntea lui se înconjoară de ceremonialuri pompoase, de lux şi bogăţie.
Negrese supradezvoltate cară pe cap poveri inimaginabile
La întoarcere facem din nou escală la Dakar. De astădată se intenţionează ca escala tehnică să dea posibilitatea unei vizite de lucru. Socotelile din avion nu se potrivesc însă cu cele de la Dakar. Primul ministru urma să se întîlnească cu preşedintele ţării. Dar preşedintele are probleme. Chiar în dimineața asta, se întruneşte Parlamentul ţării pentru un amendament la Constituţie. Senegalul ar urma să aibă nu numai preşedinte, ci şi prim-ministru. Preşedintele ar fi vrut să-l numească el. Parlamentul va hotărî – se şopteşte printre oficialităţile venite la aeroport – un premier din rîndurile Opoziţiei. Vîltoarea democraţiei a cuprins, pare-se, întreaga lume. Toţi au nostalgia bunăstării occidentale, pe care o pun exclusiv pe seama democraţiei. Nimeni nu înţelege că democraţia nu aduce automat bunăstarea. Că pentru aceasta din urmă trebuie să munceşti de dimineaţă pînă seara, să munceşti pînă ţi se subţie oasele.
Noua situaţie impune o altă decizie.
Primul ministru va deschide de la Ministerul de Externe reuniunea de lucru a celor două delegaţii oficiale. Va fi dus, apoi, într-un raid prin Dakar, un fel de a pierde timpul pînă la plecarea avionului.
Profităm şi noi de această favoare.
Dakarul e un oraş în curs de dezvoltare. Dacă alte oraşe văzute pînă acum se remarcau prin aerul lor nord-american, chiar dacă baza o dădea sărăcia, capitala Dakarului surprinde prin sărăcăciozitate. În filmele dedicate vieţii africane monotonia de verde şi flori a junglei e întreruptă uneori de cîte o înjghebare urbană. Cîteva magazine, o stradă care le desparte, un mic aeroport şi, gata! Dincolo de ultimele căsuţe în stil colonial, se desfăşoară, triumfătoare, agresivă, concentrarea de vitalitate care e jungla. Pe străzile Dakarului foiesc negri, căruţe, animale de povară, limuzine luxoase. Poliţiştii par de operetă. Băştinaşi care ies dimineaţa din colibe şi-şi pun uniforma pompoasă, croită să sperie caii. Măriţi acest orăşel de vreo cîteva sute de ori! Veţi avea în faţa ochilor Dakarul, capitala Senegalului. Evident trecerea coloanei oficiale duce la blocarea circulaţiei. Poliţiştii zvîcnesc spre drepţi înlemnit la ivirea motociclistului de escortă. La întersecţii aşteaptă liniştite căruţe trase de vaci sau de măgăruşi. Negrese supradezvoltate cară pe creştet poveri inimaginabile:
Găleţi, ciubere, legături demne mani mult de un camion decît de o reprezentată a sexului slab.
Peste tot sărăcie, sărăcie lucie, uscată. Peste tot, multe asemănări cu Bucureştiul. Carosabil mîncat de vreme şi neglijenţă, mulţimi aşteptînd prin staţii, lume pestriţă. Diferă, poate, de Bucureşti, eleganţa femeilor. La Dakar şi nu la Rio am văzut cele mai frumoase femei ale acestei călătorii. Înalte, bine făcute, dar mai ales elegante. Cochetăria franţuzească îşi spune cuvîntul. Din tradiţionalele veşminte viu colorate şi alambicate ale Africii, negresele de aici şi-au tras o înfăţişare de rafinament parizian.
În rest, lehamite de ţară în curs de dezvoltare. Uşa sălii unde se desfăşoară ceremonia de deschidere a reuniunii rămîne mereu deschisă. Reporterii televiziunii senegaleze cară după ei cabluri şi scule preistorice. Totul e sărăcuţ, improvizat, făcut la repezeală. Automobilele par cumpărate de la mîna a doua. Domină Renault-ul, cum stă bine unei foste colonii a Franţei.
Raidul prin Dakar nu ne dezvăluie prea mari surprize. Un litoral stîncos, lăsat în paragină. Clădiri pitice, despărţite de vaste paragini. Pe trotuar şi-a început cursurile o şcoală în aer liber. Bazarul, faimosul bazar din Dakar, aminteşte izbitor de Muzeul satului din Bucureşti. Căsuţe şi colibe în care băştinaşii lucrează spre văzul vizitatorilor. Un negru ascute vînjos un soi de ţepuşe. Foloseşte drept menghină două degete de la picioare.
În rest, banalităţi tipice tîrgurilor de tradiţii din toată lumea:
Poşete, curele, fluiere, bile înflorite artistic, pînze ţipătoare, prosoape cu „Fiţi binevenit la Dakar!“, palmieri lăbărţîndu-se pe batiste.
Singurul lucru deosebit: ghida. O negresă mică de statură, sveltă, cochetă pînă la Dumnezeu, ştiindu-se frumoasă.
Unul dintre aghiotanţi îmi face semn discret să-l fotografiez lîngă ea.
Mă execut deși nu înțeleg la ce-i va folosi poza.