Rosh Hanikra din nordul Israelului, la frontiera cu Libanul, poate fi aşezată, pe scara exploatării turistice a sălbăticiei, între Grota de la Nerja, din Spania, şi Boca del Inferno, din Portugalia. De Peştera din Nerja, Rosh Hanikra se apropie prin posibilitatea oferită turiştilor de a pătrunde într-o cavernă mai mult sau mai puţin întunecoasă. De la Boca del Inferno, celebrul loc din Israel a luat marea.
Ce este Rosh Hanikra?
O peşteră săpată în malul stîncos al Mediteranei, alcătuită din mai multe grote, ce pot fi vizitate. Contra cost, desigur, că doar n-o să umbli pe gratis printr-o grotă întunecoasă! Intrarea: 6 dolari. Ca să ajungi la ceea ce ghidurile numesc grote sau caverne, trebuie să iei telefericul pentru a coborî pînă la nivelul mării. După ce mîncăm la inevitabilul restaurant (spun inevitabil, deoarece unde e o privelişte mai acătării, hop şi o maşinărie de vîndut de-ale gurii!), cumpărăm bilete şi ne aşezăm pe peron în aşteptarea telefericului.
Acesta, un lădoi portocaliu, suie şi coboară pe o sîrmă. Se poate ajunge şi pe jos, folosind scările săpate în stînci, dar, din cîte m-a convins însoţitorul, trambalarea cu telefericul face parte integrantă din serviciile turistice contracost. Cînd vagonul trage la peron, urcăm împreună cu un grup zgomotos de americani, pregătiţi să împuşte tot ce văd cu aparatul de fotografiat. Excepţie făcînd şansa de rupere a cablului, mare lucru nu-ţi oferă acest tămbălău telefericizat, ca şi cum ar fi televizat. Ghidurile jură că lunecarea pe sîrmă îţi oferă o perspectivă unică asupra stîncilor şi mării. Pentru a mă convinge c-a meritat să scot din buzunar 6 dolari, alerg de la un perete la altul al lădoiului şi belesc ochii cît pot de tare. Nu de altceva, dar să nu care cumva să-mi scape vreo imagine unică. Aflînd mai tîrziu de ea, nu mi-aş ierta niciodată c-am pierdut-o. Mai ales c-am dat 6 dolari. Cu un clopoţit exagerat, tipic celor ce vor să pară mai importanţi decît sînt, vagonul ajunge la destinaţie.
Coborîm şi, luînd urma grupului zgomotos, ne îndreptăm spre grotă.
Facem cunoştinţă mai întîi cu un tunel de 200 de metri. Pe jos, pietriş. Pe margini, evident, dughene cu fleacurile tipice unor asemenea locuri: maiouri cu o cavernă pe piept, pălării şi şosete pe care scrie Rosh Hanikra. Lipsesc fotografii. Sau, poate, sînt pe undeva, dar nu-i văd eu. M-au mirosit de la o poştă că sînt prudent cînd vine vorba de băgat mîna în buzunar. Mă îndrept spre caverne, trecînd pe lîngă indicatorul Către Grotă, scris în engleză, dar şi în limba pămîntului, fără nici un avînt. M-am obişnuit însă, din călătoriile anterioare, să nu las nimic nevizitat, chiar dacă m-aș plictisi de moarte. E o hărnicie născută din conştiinţa valutei scoase şi puse la bătaie pentru orice mers peste hotare. Dacă n-aş vizita tot ce-mi spun ghidurile scrise sau vorbite, aș avea insomnii la gîndul că n-am folosit cum trebuie, exploatîndu-l la maximum, fiecare cent dat pe tichetul de intrare. În consecinţă, iau la rînd toate cavernele ce-mi ies în cale, bat cu piciorul potecile pînă la capăt, riscînd în unele cazuri să cad într-o prăpastie, stîrnesc o haită de pescăruşi şi mă zgîiesc din răsputeri la valurile care dau buzna în grote, fără a catadicsi să spună Bună ziua!, pentru a se retrage la fel de intempestiv, la fel de nejustificat cum s-au năpustit înăuntru. Cavernele comunică între ele prin numeroase spărturi. Dacă îţi pui în gînd, te poţi rătăci definitiv în labirintul de poteci. E drept, pentru asta ai nevoie de o imensă consecvenţă. Pe oriunde te-ai duce, n-ai cum să rămîi singur. În orice clipă poţi da nas în nas cu un grup de turişti gălăgioşi, puşi pe fotografiat reciproc, în ipoteze extrem de riscante:
Cuibăriţi în scorbura unei stînci, atîrnînd deasupra mării cu un picior pe pămînt şi celălalt în aer.
După vreo jumătate de oră simt că mi-am făcut plinul de caverne. Împărtăşesc senzaţia unui rezervor de maşină în care proprietarul se încăpăţînează să mai pună un strop de benzină, deşi pompa refuză.
Deşi n-am întîlnit nimic în stare să mă dea gata, mă întorc mulţumit la teleferic. Mi-am dus la capăt cu brio plictisitoarea sarcină de a vizita cavernele. La întoarcerea în ţară, cînd va veni vorba de sălbăticia locurilor de la Rosh Hanikra, voi putea să mă fălesc, pe deplin întemeiat, cu faptul că am fost şi eu pe acolo. Ba chiar, dacă mă gîndesc bine, nimeni nu mă va putea opri să exagerez spăimoşenia grotelor. Să spun, de exemplu, c-am înaintat orbecăind prin întunericul umed, bîntuit de lilieci agresivi, ori că era cît pe-aci să fiu înhăţat şi dus în larg pentru totdeauna de un val năprasnic, ivit pe neaşteptate într-una din caverne.