S-au scris cărți, eseuri, studii cu duiumul despre multele războaie pe care le-a dus și le duce Occidentul pentru a supraviețui într-o lume tot mai complicată.
Nu cred să se fi scris ceva despre un război la fel de crîncen pe care-l duce Occidentul, mai ales după admiterea României în Uniunea Europeană, cu pickpocketii, cum le zic englezii, sau hoții de buzunare, cum le zicem noi.
Ca toate războaiele moderne, și acesta stimulează creativitatea națiunilor.
Să luăm, de exemplu, Italia.
În unele vagoane de metrou din Roma, pe aparatele de confirmat biletul din stații, îţi sare în ochi un desen cum nu se poate mai convingător. Un domn definit social de o pălărie cu boruri călătoreşte spînzurat de bara metroului. E vorba mai mult ca sigur de un domn care a ţinut neapărat să meargă în Popor, asemenea narodnicilor ruşi, care descindeau din caleşti direct pe podelele izbei, pe care se apucau să le spele în genunchi, în timp ce locatarii, mujicii, adică, beau votcă sau își snopeau nevestele. După înfăţişare, cetățeanul din afiș are nu o maşină, ci mai multe, şi mai mult ca sigur mersul cu metroul e o aventură asumată conştient. Pe la spate, fără ca domnul să-şi dea seama, îl încolăceşte perfid un ins cu şapcă. Călătorul cu pălărie e un om ca toţi oamenii. Încolăcitorul e un ins ieşit din comun, ce mai încolo și-ncoace, un extraterestru. Poartă ochelari negri, ca să nu-i dibui în priviri intenţiile criminale. Are trei mîini, lungi şi elastice, ca braţele unei caracatiţe, terminate în nişte palme uriaşe, cam cît un sfert din statura lui. Cum era şi de aşteptat, mîinile extraterestrului nu l-au încolăcit pe domnul cu pălărie din iubire gen bărbat-bărbat, nici măcar ca să se ţină de cineva în viteza metroului. O mînă îi şterpeleşte portofelul din buzunarul de la piept. Cealaltă îi goleşte buzunarul din dreapta. Ultima nu stă nici ea degeaba. Îi desface valiza diplomat.
Textul de sub desen, redactat în cinci limbi de circulaţie internaţională, dezvăluie cine e fiinţa terifiantă, cu care n-ai vrea nici în ruptul capului să te întîlneşti pe o stradă mărginaşă, la o oră tîrzie.
E un hoţ de buzunare.
În varianta internaţională, un pickpocket. Sau, mai precis, un pickpocket aşa cum şi l-a imaginat autorul.
De-a lungul secolelor, Diavolul a stîrnit fantezia unor întregii generaţii de artişti. Fiecare personalitate, dar şi fiecare popor, şi l-a imaginat într-un fel. După cum spun marxiştii, în funcţie şi de apartenența la o clasă sau alta.
Pickpocketul de la Roma pare a fi suferit şi el acelaşi proces de transfigurare artistică. Fiinţa cu ochelari negri sub şapcă de activist de raion, cu trei mîini rapace, în stare să te stoarcă mai ceva ca pe o lămîie, exprimă viziunea mai marilor Romei asupra pickpocketului. Lucru ciudat de-a dreptul, dacă ne gîndim că nici primarul, nici consilierii municipali n-au de ce să se teamă de hoții de buzunare. Din simplul motiv că ei nu merg cu metroul decît cel mult în campaniile electorale.
Textul de sub desen trage sirena de alarmă în italiană, engleză, franceză, germană, spaniolă.
Lipseşte româna.
Explicabil:
Cei mai mulţi pickpokeţi sînt români.
Autorii afişului au socotit c-ar fi absurd să atenţioneze pickpocketii să se ferească de ei înşişi.
În staţia Barberini, cît pe aci să mă răstoarne două ţigăncuşe care alergau pe peron după ce şterpeliseră ceva.
Lipseşte şi rusa.
Explicabil.
Ruşii n-au treabă cu şterpelitul din buzunare.
Ei jefuiesc bănci, aruncînd în aer seifurile blindate.
Desenul cu pickpocketul în acţiune se adresează călătorului cu metroul venit din străinătate. Nu pentru a-l avertiza asupra pericolului reprezentat de pickpoketi, ci pentru a-i stîrni o vie emoţie artistică.
Vie şi de neuitat.
Nu de alta, dar, rămas locului şi căscînd gura la fiinţa cu şapcă şi cu trei mîini, călătorul se poate trezi fără portofel.
Şterpelit de un pickpocket normal:
Fără şapcă şi cu două mîini.