În afara plimbării pe Hauptstrasse, o stradă îngustă, mărginită de prăvălii, un Lipscani marcat de gravitatea nemţească, cuprinde necesarmente şi Catedrala Sfîntului Spirit: cel mai mare edificiu religios gotic din regiunea Palatinatului, uriaşă construcţie începută în 1400 şi încheiată în 1544. Catedrala Sfîntului Spirit e unul dintre acele rele necesare din care e făcută o vizită turistică în orice loc din lume. Mai mormăind, pentru că abia te-ai aşezat, după îndelungi şi complicate manevre, pe scaunul de lîngă şofer, cel invidiat de toată lumea din presupunerea că de acolo ţi se deschide priveliştea de 50 de euro ora şi nu de 25, cît ai plătit excursia, cobori în Marktplatz, nu înainte de a spune Please unei turiste în limba internaţională a datului din mîini. În Marktplatz, despre care ghidul spune membrilor harnici ai grupului, grămădiţi, ca de obicei, în jurul lui, lucruri extrem de interesante, e o plictiseală de moarte. Pe treptele fîntînii lui Hercule doi inşi mănîncă îngheţată. Ca în toate milioanele de pieţe ale lumii, nelipsiţii porumbei, graşi ca nişte porci, din acea extraordinară capacitate a turiştilor de a fi generoşi cu locurile întîlnite în cale, îşi iau zborul într-o vizibilă rutină. N-apucăm să ne depărtăm că se şi întorc la loc, ciugulind şi guruind convingător pentru următorul grup de turişti. Cu sentimentul că Hai, n-am încotro! dau şi eu o raită prin uriaşa hală care e catedrala Sfîntului Spirit. Cu o mină solemnă, în direct raport cu locul, o iau pe culoarul din mijloc, ajung în faţă şi după ce arunc o privire sceptică în Cutia pentru organist, mă întorc pe aleea de la margine, făcînd loc la două fetişcane drăguţe vîrîte în flanele groase ca nişte cosmonauţi în combinezoanele de ieșire în spațiu şi, în picioare, cu ciorapi de lînă aspră, grosolană, ceva între moletierele unui infanterist şi cioarecii interpreţilor noştri din Cîntarea României. Afară, în faţa celebrei Catedrale, adăpostind, ca mai toate catedralele, un număr de morminte pe care nimeni nu reuşeşte să-l ţină minte, se desfăşoară din plin comerţul cu Heidelbergul de altă dată. Evantaie, lumînări, străchini, oale, bastoane, maiouri de corp, papuci, dintre cele mai banale din lume, se vînd la un preţ înzecit pentru simplul motiv că scrie pe ele, e drept, cu chiu cu vai la unele, papucii, de exemplu, Heildelberg. Într-un moment de entuziasm necontrolat, cumpăr o cană de bere pe fundul căreia e desenată firma faimoasei berării studențești a oraşului. Seara, în acele clipe cînd rămas numai cu el orice turist traversează dramatice crize de îndoială în legătură cu obiectele cumpărate în timpul zilei, mă concentrez asupra cănii cu berăria, răsucind-o meditativ pe o parte şi pe alta. Se face noapte tîrziu, tot hotelul doarme pe rupte şi eu tot n-am reuşit să rezolv dilema fundamentală a acestei căni de bere:
Ca să nu fie o banală cană de apă, trebuie să pun în ea bere;
Dacă pun în ea bere, nu se mai vede desenul de pe fund şi ne întoarcem iarăşi, sub puterea neînduplecatului cerc vicios, tot la cana de apă.