„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Exploatarea lui James Bond

Thailanda a fost binecuvîntată, printre altele, şi cu alegerea sa drept loc sau, mă rog, locaţie, pentru filmarea unor pelicule celebre. Spre deosebire de America, unde fiecare pietricică trimite la o superproducţie şi fiecare tufă, la un serial TV, difuzat, preţ de cîţiva ani, pînă cînd adolescenta din primul episod devine bunică, Thailanda se poate făli doar cu trei filme:
„Podul peste rîul Kwai“, de Davin Lean, beneficiar al unei camionete de Oscaruri, „Vînătorul de cerbi“, cu înfricoşătoarele scene de ruletă rusească, dar, mai ales, cu Robert de Niro, şi „Omul cu pistolul de aur“, peliculă din celebra serie James Bond.
Pe toate cele trei filme le-am întîlnit exploatate sîngeros de turismul thailandez.

Banii scoşi din locurile în care s-a filmat ceva depind, se înţelege, de numărul celor care au plătit ca să vadă filmul scos pe piaţă. Din acest punct de vedere, „Omul cu pistolul de aur“ le bate la scor pe celelalte două, deşi acestea şi-au găsit un loc de frunte în istoria cinematografiei mondiale. Din nefericire, în materie de cinema, nu întotdeauna valoarea artistică o egalează pe cea financiară. „Omul cu pistolul de aur“ e un film de duzină. Are însă, în plan turistic, imensul avantaj de a fi un film despre James Bond şi, mai dihai ca toate, de a-l avea drept interpret al celebrului spion, care dă gata pe loc nu numai un batalion de duşmani, dar şi o divizie de femei, pe nimeni altul decît Roger Moore.

Aflînd că vom vizita insula James Bond, m-am dus repede la un dicţionar de cinema. Potrivit acestei Evanghelii a cinefililor, în „Omul cu puşca de aur“, James Bond dejoacă o tentativă de răpire a lui Mister M., cum i se spune ştabului de la M.I 6. Înaintea plecării spre locul făcut celebru de James Bond, mi s-a spus că e vorba de o insulă. Deși ageamiu într-ale filmărilor, nu credeam că pe insula respectivă s-ar fi tras toată pelicula. Oricît de modernizaţi au devenit, sub puterea imperialismului turistic, insulele din partea de sud a Thailandei, era greu de presupus că pe o limbă de pămînt vor fi putut clădi, chiar din mucava, clădirea lui M.I. 6 din Londra. Am presupus – şi viaţa mi-a dat dreptate – că e vorba doar de o secvenţă trasă pe insula respectivă, din nevoia realizatorilor de a-l plimba pe James Bond prin spaţii exotice.

Thailandezii s-au agăţat de secvenţa asta şi s-au apucat s-o stoarcă turistic fără teama c-ar putea rămîne în mînă doar cu pieliţa coajei!

Teza avea să mi se confirme din plin la faţa locului.
A doua zi după ce aterizasem la Phuket, în sudul Thailandei, şi ne cazasem la Club Andoman, ne găseam deja, la capătul unei călătorii cu microbuzul, într-o pirogă cu motor trasă la pontonul Ao Po. În buna tradiţie a unor astfel de trăsnăi, ni s-au impus de îndată deja celebrele veste de salvare, nu atît pentru a scăpa de la înnec, cît mai ales pentru a ne înfricoşa suficient de tare ca să nu ne mai gîndim la banii daţi pentru călătoria asta. Odată instalaţi în pirogă, ne ia în primire o thailandeză înarmată cu un aparat foto, pentru a ne trage în poză pe toate feţele. Socotind – mare agitată, pirogă, vestă de salvare – am gîndit că sîntem fotografiaţi pentru ca, în eventualitatea unui naufragiu, cei dragi să rămînă de la noi măcar cu poza.

Veţi vedea însă cît de tare mă înşelam.
Ca de obicei!
Odată încheiată operaţia foto, piroga a fost dezlegată de la ponton, cel din capul ambarcaţiunii a tras de sfoară şi, graţie unui motor prăbuşit într-o păcăneală asurzitoare, piroga a zbughit-o din loc atît de tare, că era cît p-aci să trăim un naufragiu înainte de a ajunge în largul mării.

Am luat-o printre numeroase stînci, unele golaşe, altele împădurite. Despre toate ghida avea numai cuvinte de laudă. Mie nu mi s-au părut atît de nemaipomenite încît să merite efortul de a desluşi, cu engleza mea beteagă, ce tot turuia distinsa. M-am mulţumit să mă uit într-o parte şi într-alta, străduindu-mă, totuşi, să dibui (deoarece nu văzusem filmul) cam pe unde se hîrjonise James Bond. Năucit de gura mare pe care o făcea motorul, de numeroasele zvîcnituri şi cotituri ale pirogii, am ajuns, în fine, pe insula Khad Tapoo, supranumită şi „James Bond Island“.

Ce pot zice eu despre respectiva insulă?
Riscînd să par meschin, aş începe prin a preciza că e o insulă cu intrare contracost. După ce-am tras la ţărmul nisipos, în timp ce plescăiam prin băltoace pentru a parveni la uscat, ghida s-a dus la un ghişeu, de unde s-a întors cu bilete. Luîndu-le, fiecare a trebuit să-l prezinte pe al său la o barieră ce se bănuia a fi poarta insulei.

În rest, nimic deosebit.
Dat fiind că era insula lui James Bond, limba de nisip şi piatră gemea de tarabe cu suveniruri şi fleacuri, între care, la loc de frunte, se aflau casete video cu seria James Bond. Mai era acolo şi o grotă, pe care se chinuiau s-o abordeze, agăţîndu-se cu ghiarele şi cu dinţii de ţelul ăsta făţiş, nişte americani obezi. Pentru că ni se spusese să ne luăm costumul de baie şi prosopul, m-am dezbrăcat ca să fac plajă. Cînd mi-a trecut prin cap să intru în apă, am realizat că nu-mi pot lăsa pantalonii şi cămaşa în voia sorţii.

Nimic mai simplu.
Ghida m-a dus la o thailandeză care, contracost, îţi lua în primire boarfele, pentru a le păzi. Fireşte c-am plîns dolarul scos din buzunar, dar, odată ajuns cu ghida la Depozitul de valori, dacă ţinem neapărat să-i dăm un nume locului respectiv, patronat de nişte thailandeze cu mutre de naşe, nu mai puteam da înapoi. M-am vîrît în apă şi, evident, m-am uitat vreun sfert de oră la o stîncă ieşită din mare ca un colţ de măsea. Ghida ne spusese că e una dintre cele mai fascinante privelişti din lume. M-am chinuit zadarnic să savurez respectiva privelişte. Gîndul îmi stătea la pantalonii lăsaţi pe nisip. Nu de alta, dar abia ajuns în apă, mi-am dat seama că nu primisem nici o adeverinţă în schimbul lor.

Întorcîndu-ne la Ao Po, după o nouă încercare dramatică pe canale, dată nu atît de zvîcnirile pirogii, cît mai ales de fermitatea ghidei în a ne obliga să răsucim gîtul într-o parte şi într-alta pentru a ne extazia de frumuseţea Thailandei, dezleg misterul pozatului intensiv din debutul călătoriei. Urcînd treptele debarcaderului, buimăciţi de clătinăturile ambarcaţiunii, dăm peste fotografiile noastre, înşirate pe o tarabă. Cine vrea, poate obţine, contracost, o farfurioară, pe fundul căreia stă lipită poza sa, făcută dinaintea plecării în lunga aventură. Plăteşti, iei fotografia acasă şi, cînd haleşti friptura, trebuie să mînui cuţitul cu mare atenţie, să nu-ţi scrijeleşti obrazul de dedesubt. M-am întrebat, o clipă, cum de şi-a riscat banii cetăţeanca fotografă. Înainte de a ne străfulgera cu blizul, nu s-a interesat dacă la întoarcere vom scoate banii pentru a cumpăra farfurioarele. Nu s-a gîndit la posibilitatea de a rămîne cu farfurioarele nevîndute. După ce mă grăbesc să-mi cumpăr farfurioara împodobită, pe lîngă chipul meu mărit, cu un text înflorit pe margini – PHANG – NGA BAY. JAMES BOND ISLAND,TAILAND – îmi dau seama că tîrgoveaţa nu s-a înşelat.

Ce turist ar fi avut puterea de a nu-şi cumpăra farfurioara pe fundul căreia stă aşternută poza sa?
De unde trag din nou concluzia că lucrătorii din turism întrec pe Dostoievski în sfredelirea abisurilor sufleteşti!