Pe străzile înguste ale orășelului Birgu, cunoscut și drept Cittá Vittoriosa, din Malta, întîlnesc plăcuțe adresate exclusiv turiștilor: „Păstrați liniștea în timpul nopții pentru rezidenții de aici”. De unde trag concluzia că turiștii străini, întorcîndu-se noaptea tîrziu, la hotel, după ce s-au cherchelit zdravăn, obișnuiesc să cînte, cu gura și cu trompeta, să zbiere, să tropotească în stil Călușarii. Promenada de pe țărmul Sliema, din La Valetta, o ia la un moment dat nu razna, ci printre blocuri.

Aeroport Otopeni. La poarta de îmbarcare pentru Istanbul (nr. 5, scrie pe bilet și se confirmă în difuzoare), așteaptă membrii unui grup plecat în pelerinaj. Popi tineri, lucrători la Patriarhie, cu aerul lor de funcționari de bănci purtînd bărbuță, dintre cei angajați să facă P.R.-ul BOR, și credincioase, ușor de recunoscut, pentru că sînt îmbrobodite și palide, ca și cum ar fi în plin post de Paște. E clar că mergem la Istanbul și, nu să-i spunem, la Beijing.

Aeroportul din Malta se numește chiar așa, Aeroportul Internațional Malta, deși așezarea sa pămîntească e la Luga, un fel de Otopeni al capitalei, La Valletta. De la aeroport la capitala La Valletta faci cu mașina 19 minute, cale de doar 9 kilometri. E singurul aeroport care – vorba administrației – deservește întreaga insulă și, se înțelege, întreaga țară. Deschis în 1958, are doar două piste. De cum cobor din avion, îmi amintesc, mai ceva ca într-o revelație de tip proustian, că pe aeroportul din Malta...

Ori de cîte ori merg peste hotare, procedurile tipice familiei Cristoiu includ, în chip fatal, însoțirea Doinei, soția, în călătoriile ei cristoforcolumbiene prin marile magazine. De cele mai multe ori, o dată ajunși în zona comercială, decidem să ne despărțim și cădem de acord asupra unei ore și a unui loc de întîlnire. Ne vedem în față la... (alegem o clădire uriașă și, mai ales, ultracunoscută), la ora... fix. Cine vine primul așteaptă. E pentru mine un moment favorabil.

Se înțelege că, o dată intrat în Cazinoul de la Monte Carlo, după ce mi-am luat inima în dinți, ca să-mi fac curaj să trec pe lîngă cel de la ușă, prin aspect amintind de un mareșal al lui Napoleon, m-am interesat doar de două obiective: – Sala principală, ca să mă pot făli urmașilor c-am jucat la Monte Carlo. – W.C.-ul Cazinoului, pentru că acesta se înscria în documentarea mea planetară despre W.C.-uri. W.C.-ul de aici nu e unul obișnuit. E W.C.-ul celui mai cunoscut obiectiv turistic din Monaco alături de Prințul de Monaco și de portul în care stau trase la chei, ca niște vaci legate la staul, iahturile de lux.

La întoarcerea de la Amsterdam, ai la dispoziţie numeroase subiecte din a căror tratare cititorul va înţelege că eşti un ins ars de chinul culturii, gata să dormi peste noapte pe trotuarul din faţa unui muzeu celebru, ca să te înfăţişezi primul la casierie, cînd nu numai custodele, dar nici măcar scheletele expuse nu şi-au băut cafeaua. Aş putea vorbi, de exemplu, despre Muzeul Rembrandt sau despre Muzeul Van Gogh.

Pare un adevăr de tăria unei axiome că toaleta publică e un loc astfel conceput încît să stai în el cît mai puțin. Nu de alta, dar numărul celor loviți de nevoia fiziologică e suficient de mare pentru a nu se permite ca un ins să ocupe o cabină mai mult timp decît cel necesar rezolvării. Eu însă am întîlnit W.C.-uri publice din care, o dată intrat, n-ai fi plecat de acolo toată viața. La o adică te-ai fi mutat în el pe post de chiriaș. Un astfel de wc, chiar dacă nu la nivelul celor din Amsterdam am întîlnit la Hotel Demo din Milano, mai precis în lobby-ul hotelului.

Asuprirea fumătorilor naşte situaţii monstruoase. La New York poţi vedea pe trotuar, la poalele zgîrie-norilor, domni în cămăşi cu mînecă scurtă, tremurînd în frigul subţire al primăverii. Sînt fumătorii coborîți din clădire, unii tocmai de la etajul 40, pentru că au voie să fumeze doar în stradă. Şi aici însă nu-şi pot permite să tragă din pipă oriunde. Ei sînt obligaţi să fumeze la cît mai mare depărtare de clădire. Chiar lîngă bordura caldarîmului. Dacă ar sta lîngă ditamai căsoiul, există riscul ca fumul să-i ameninţe pe cei din clădire.

Călătoria de la București la Washington trece printr-o escală de o noapte la Amsterdam. Urmează să stăm la hotelul pus la dispoziție de Compania de zbor. De la Bucureşti, n-aveam cum şti că-i vorba de un hotel de tranzit. Descoperim asta în clipa cînd, ieşiţi din uriaşul hangar, însoţitoarea ne plantează în dreptul unui semn. Înţelegem şi fără să cunoaştem olandeza că ne vom urca într-un microbuz care ne va duce la hotelul de tranzit. După vreo zece minute, potrivit orarului pe care-l aflăm imediat...

Toate reportajele de călătorie în străinătate se ocupă pe larg de muzee, expoziţii de artă, locuri istorice, peisaje de neuitat. Sînt descrise amănunţit emoţiile răscolitoare provocate de întîlnirea cu capodoperele artistice sau cu răscrucile de destin ale locurilor. Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a ocupat de WC-uri. Căutînd o explicaţie, o găsesc, e drept, nu fără șovăială creatoare, în felul aparte al călătorului în străinătate. Omul, chiar şi intelectual pur sînge fiind, nu se reduce la lectură sau la scris, la verificarea Teoriei Relativităţii şi la extazierea necondiţionată în faţa Afroditei, handicapată notorie!