Asuprirea fumătorilor naşte situaţii monstruoase. La New York poţi vedea pe trotuar, la poalele zgîrie-norilor, domni în cămăşi cu mînecă scurtă, tremurînd în frigul subţire al primăverii. Sînt fumătorii coborîți din clădire, unii tocmai de la etajul 40, pentru că au voie să fumeze doar în stradă. Şi aici însă nu-şi pot permite să tragă din pipă oriunde. Ei sînt obligaţi să fumeze la cît mai mare depărtare de clădire. Chiar lîngă bordura caldarîmului. Dacă ar sta lîngă ditamai căsoiul, există riscul ca fumul să-i ameninţe pe cei din clădire.
Călătoria de la București la Washington trece printr-o escală de o noapte la Amsterdam. Urmează să stăm la hotelul pus la dispoziție de Compania de zbor. De la Bucureşti, n-aveam cum şti că-i vorba de un hotel de tranzit. Descoperim asta în clipa cînd, ieşiţi din uriaşul hangar, însoţitoarea ne plantează în dreptul unui semn. Înţelegem şi fără să cunoaştem olandeza că ne vom urca într-un microbuz care ne va duce la hotelul de tranzit. După vreo zece minute, potrivit orarului pe care-l aflăm imediat...
Toate reportajele de călătorie în străinătate se ocupă pe larg de muzee, expoziţii de artă, locuri istorice, peisaje de neuitat. Sînt descrise amănunţit emoţiile răscolitoare provocate de întîlnirea cu capodoperele artistice sau cu răscrucile de destin ale locurilor. Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a ocupat de WC-uri. Căutînd o explicaţie, o găsesc, e drept, nu fără șovăială creatoare, în felul aparte al călătorului în străinătate. Omul, chiar şi intelectual pur sînge fiind, nu se reduce la lectură sau la scris, la verificarea Teoriei Relativităţii şi la extazierea necondiţionată în faţa Afroditei, handicapată notorie!
Toate însemnările de călătorie cuprind în chip necesar evocarea drumului aeroport-hotel. În toate, autorul se răsuceşte radios în dreapta şi în stînga, se interesează sîcîitor de tot ce întîlneşte în cale şi consemnează în carneţel, cu o deosebită forţă lirică, pietrele kilometrice, tăbliţele indicatoare, iarba de pe margini, ghereta din care paznicul tocmai a plecat după apă. La două-trei fraze, el constată “mă aflu deja pe pămîntul străvechii Anglii, Grecii, Franţe, etc”, ceea ce mă face să cred, judecînd şi după surprinderea totală cu care sînt spuse, că în avion s-a dat de băut pe gratis.
Accesul la W.C.-ul public e una dintre chestiunile de fond ale conștienței cu cea mai lungă răspîndire în Istoria omenirii. Liber sau contra cost? Cu plată la preţ fix sau după cum te lasă inima? Întrebări pe care şi le pune orice călător în străinătate cînd dă cu privirea de siluetele ce împart oamenii în cele două categorii biblice: Urmaşii lui Adam şi urmaşii Evei. Scoţia a tranşat chestiunea, o dată pentru totdeauna: Intrarea e liberă! În călătoria mea prin această componentă a Regatului Unit, am descoperit, totuşi, două excepţii:
O problemă de care face atîta caz Pedagogia – stimularea memoriei – pare să-şi fi găsit, graţie reportajelor din străinătate, fericita şi rîvnita rezolvare. Puţine reportaje am citit în care autorii, odată ajunşi la un loc celebru, să nu-şi amintească, brusc şi inevitabil, zeci de pasaje, dacă nu capitole întregi, din manualul de istorie universală. Nici n-apucă fericitul reporter să treacă de intrarea contracost că, într-o explozie vecină cu hemoragia cerebrală, sute de nume, date, consideraţii culturale se revarsă în conştiinţa sa din...
Despre calităţile românilor a curs multă cerneală. Bravii noştri naţionalişti, cîntăreţi ai geto-dacilor, s-au întrecut în a descoperi fel de fel de însuşiri. Nici unul dintre ei nu s-a referit însă la o trăsătură prin care românii bat la scor alte popoare: Măiestria de a cumpăra din Occident. Specialiştii susţin, nici mai mult nici mai puţin, că a cumpăra ceva e un lucru extrem de simplu. Nu-ţi trebuie, pentru asta, nici talent, nici inteligenţă, nici forţă, nici prezenţă de spirit. E suficient să ai bani. Lucrînd la astfel de concluzii, specialiştii n-au luat în calcul şi situaţia inversă. Cea în care omul are talent, are inteligenţă, are fantezie, mă rog, are de toate, dar n-are bani.
Mulţi cercetători străini, şi nu dintre cei neînsemnaţi, s-au întrebat de ce călătoresc în Occident cei din Est. S-au înaintat tot felul de ipoteze. S-au făcut trimiteri la fel de fel de cauze. Au fost convocate, pentru a găsi o explicaţie mai acătării, Psihologia, Sociologia, Psihiatria şi Politologia. S-a vorbit de nostalgia după democraţia ateniană. S-a scris despre curiozitatea ca dimensiune de esenţă a omului. Cu toate explicaţiile cu pretenţii de profunzime, cele descoperite pînă acum suferă de un viciu fundamental: Autorii lor n-au experiență practică. Altfel spus, ei n-au fost în Occident ca oameni din Est.
Pentru Ajaccio (Corsica), trebuie să iau avionul de pe aeroportul Orly. Sînt convins că Orly e lîngă aeroportul Charles de Gaulle. De ce? Greu de explicat altfel decît prin zicerea: Fără fund sînt abisurile sufletești. Atît de convins sînt de asta încît, abordîndu-l pe șoferul de taxi – un chinez mai în vîrstă, politicos ca toți chinezii care l-au cunoscut pe Mao – țin să-l întreb din start – Mergeți la Orly?, măsură de precauție pentru eventualitatea că nu va merge, deoarece drumul e prea scurt.
Șoseaua Ajaccio-Bonifacio, din Corsica, trece prin mica localitate Olmeto. Dacă ar fi după ea, după șosea, n-ar trece. Ce dracu să vezi într-o mică localitate din Corsica? În drumul spre Bonifacio se ridică un lanț muntos și ca să-l treci (pe cale terestră, firește, aerian nu-i nici o problemă), trebuie s-o iei musai pe firul văii, pe fundul căruia se află localitatea. La intrarea în sat, un semafor funcționînd după principiul Un ochi plînge, unul rîde, lasă să treacă mașinile doar într-un singur sens, pe o singură bandă, deși drumul e de două, una pe un sens, cealaltă pentru sensul invers. Drumul prin sat are două benzi. De ce e voie doar pe o bandă?