Cînd eram copil, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. De pe băncile din faţa porţilor îi  urmăreau babe ca-şi  puseseră, la rîndu-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care urma să fie înmormîntate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică? Al lui Bursucea din Vale, care-o ţine pe al lui Vasilica din Deal. Între satul meu şi Roma e o distanţă ca de la cer la pămînt.

Cum am reușit eu de Vinerea Mare, să scot un steguleț cu Papa la un euro cincizeci, deși tuciuriul îmi cerea doi euro Papa Francesco a oficiat Via Crucis, liturghia din Vinerea Mare, la Colosseum, Roma. La Roma fiind, nu se putea să nu fiu prezent la fața locului, în calitate de creștin, dar și de jurnalist. Cîteva note de atmosferă, scrise acum, la miezul nopții de vineri spre sîmbătă, la întoarcerea de pe Via dei Fori Imperiali, transformată de joi seara în arteră pietonală. Pentru ca spectacolul (pînă la urmă un spectacol a fost, dacă mă gîndesc la decorul antic...

Restaurantele răspund din plin și nevoii de a mînca în străinătate. Pe un francez, pe un american, ba chiar și pe un japonez îi apucă din cînd în cînd, ca pe gîște, nevoia de a fi altundeva decît în țara unde merg la serviciu în fiecare dimineață. O nevoie costisitoare în sine. Ca să-i faci față, ar trebui să te urci în avion și să călătorești pînă la Tokyo. Dacă te-a lovit, să-i zicem, nevoia de mîncare japoneză. În calea acestei porniri, au ieșit restaurantele. Chiar dacă numai parțial, ele o satisfac. Repede, eficient și cu costuri minime.

Ce sunt recepţiile şi dineurile? Iată o întrebare la care, sunt sigur, familiarii acestor manifestări specifice secolului XX, cu greu ar putea să răspundă. Ca participant din plin la unele din aceste forme de viaţă modernă, aş putea răspunde fără să clipesc: Recepţiile şi dineurile sunt manifestări create pentru a răspunde nevoii funciare a omului de a bea şi mînca pe gratis. O recepţie sau un dineu, indiferent de nivelul şi numărul participanţilor, te încîntă prin eleganţa şi strălucirea toaletelor. Te dă gata murmurul confuz al sutelor de dialoguri, presărat ici-acolo, așa cum se întîmplă cu  un cozonac cu stafide, de clinchetul scurt al paharelor...

Pe una dintre clădirile care delimitează  Piazza Umberto I din Capri,  poreclită în ghiduri Piazzetta se poate vedea o placă pe care  scrie în latinește: „Împăratului Tiberius Caesar Augustus, care a  petrecut aici o bătrînețe liniștită, Senatul și poporul din Capri, în pofida născocirilor infamante ale celor care au venit după el, preastrălucitului conducător, omului echilibrat, în anul 1912, i-au dedicat acest monument”. T. S. Jerome. După care urmează în  italienește:

Un călător în străinătate poate sta la un hotel fie de unul singur, fie cu familia (doar cu consoarta sau cu consoarta şi cu copiii). Deşi cele două feluri de a ajunge peste hotare nu sînt delimitate ferm (există sînt situaţii în care îți poți lua familia și dacă pleci  în interes de serviciu), regula spune că în calitate de turist mergi cu familia, iar în călătoria de serviciu mergi de unul singur. Deși  au posibilitatea să-şi ia nevasta într-o călătorie de serviciu, nu cred să fie pe lumea asta bărbaţi însuraţi cărora să le surîdă o asemenea ipoteză. Şi nu neapărat pentru că ar fi corecţi şi n-ar vrea să păgubească...

Ajung la Berlin în plină ploaie. Nu e o ploaie oarecare. E o ploaie cu draci. Pornind din senin, cînd te aştepţi mai puţin.  Norii se dau la o parte politicos, pentru a face loc unui petec de senin. Pete de soare decolorat joacă ici-colo. Se face cald. Îţi dai jos pelerina roşie, de culoarea celei folosite de drumari, ba chiar eşti pe cale să-ţi scoţi şi cizmele de cauciuc. N-apuci să ajungi la piciorul drept. Simţi în creştetul capului cîteva picături. Te uiţi în sus în speranţa că ţi s-a părut sau că deasupra îşi mișcă frunzele un copac.

S-a scris mult despre aventura numită marile descoperiri geografice. La un moment dat, un cetăţean normal, om la locul lui de altfel, sărea în sus, ca lovit de streche, şi nu-şi găsea starea pînă nu se îmbarca pe o corabie menită a-l duce la dracu’-n praznic. De cele mai multe ori, respectivul rătăcea luni întregi pe mări şi oceane, sleit de foame şi de sete, dacă nu-l mîncau la un moment dat camarazii, pe post de şniţel crud, deoarece la bord untdelemnul se cerea economisit, pînă apuca s-audă prin aiurarea febrei strigătul: Pămînt!

Vienezii sînt balcanicii nemților. În prima seară  a călătoriei mele la Viena a fost o ipoteză. La finele călătoriei, a devenit teză. Nemțescului austriac îi aparțin două lucruri: cumpătarea și eficiența. Din acest punct de vedere, la Viena totul e cum trebuie. Sînt reclame luminoase, dar ele nu se zbânțuie năucitor, ca în alte părți ale lumii. Clădirile sînt și ele cumpătate: ziduri groase, ferestre mici. Plimbările sînt la fel. În centru, lumea merge de la un capăt la altul al străzii pietonale, fără nici un scop.

2. Cînd industria turistică pîngărește lumea din noi O călătorie în străinătate e, în fond, o confruntare între realitatea de la faţa locului şi imaginea noastră despre ea. Oriunde ai merge pe planetă, te aştepţi să dai peste ceva ştiut dinainte. Din lecturile anterioare despre locul respectiv. Din literatura ţării cu pricina. Din ce ţi s-a spus de către alţi călători sau de către cei care n-au fost niciodată pe acolo. De cele mai multe ori, rezultatul acestui nemilos examen e dezamăgirea.