Cine vrea să înțeleagă ce s-a petrecut, de fapt, în România, la finele lui decembrie 1989 se confruntă cu mai multe oferte. Poate da gata, de exemplu, un Everest de cărți și articole dedicate evenimentului, un eveniment care riscă să devină, prin exploatare nesăbuită de către oficialitate, un fel de 23 August de Iarnă. La sfîrșitul lecturilor va ști că mult poreclita Revoluție română a fost în realitate o lovitură de stat pusă la cale de KGB.

Spectacole asemănătoare de sunet și lumină, semănînd cu grandioasele montaje literar-artistice de pe stadioanele din vremea lui Ceaușescu, produc și alte cazinouri din Las Vegas. Unul dintre ele, Mirage, este construit pe ideea de Junglă. Drept urmare, în vitrina de la intrare stau tolăniți, în stil mic burghez, doi lei vii. O imitație de junglă funcționează din plin atît în interiorul, cît și în exteriorul imensului cazinou.

În America, Bătăliei cu caloriile i s-a consacrat o întreagă industrie de aparate. Aparate de măsurare a greutății, a caloriilor consumate, a kilometrilor străbătuți la jogging, a pașilor făcuți la mersul pe jos. Aparate de gimnastică la domiciliu, la serviciu, în săli special amenajate. Casete video cu gimnastică aerobică. Tratate.voluminoase despre cum să slăbești. Excelează în domeniul aparatelor compania The Sharper Image specializată, aș putea spune, în trăsnăi.

La București fiind, mărșăluind, într-una din zile, pe lîngă o tarabă cu dulciuri, am exclamat, cu un năduf demn de o tragedie shakespeariană: Trecem printr-o lume de calorii! Maxima mea pripită, formulată din mers, viza uriașele tentații care ies în calea celui ce vrea să-și păstreze silueta. Ea se baza, firește, pe experiența realității românești. Cînd am conceput-o, nu fusesem încă în America. De aceea, ea avea, în formă și în conținut, o umbră de îndoială. Dacă ar fi fost să o rostesc în public, ar fi trebuit să o spun în șoaptă. Acum însă, după cîtva timp de stat pe continentul american, pot striga în gura mare, fără teama că m-aș putea înșela:

Americii din filme i se adaugă America văzută de mass-media. America așa cum ne-au înfățișat-o reportajele de televiziune. America așa cum ne-o înfățișează presa. De la televiziune și din ziare știm aproape totul despre Casa Albă. Despre gardul de lîngă care s-a tras asupra clădirii. Despre peluza pe care așteaptă jurnaliștii declarațiile de presă ale președintelui. Am văzut și eu în timpul vizitei la Casa Albă camerele de luat vederi și microfoanele lăsate acolo pe peluză tot timpul pentru orice eventualitate.

Ar fi fost cazul să dau gata mai de mult aceste prime file din jurnalul meu american. Am amînat însă zile în șir momentul luării la trîntă cu aceea îngrozitoare frază de început, despre care Rebreanu spunea că e cea mai grea din tot romanul. E dificil, extrem de dificil, mai ales cînd ai condiția mea – de călător întîia oară în America – să rupi o bucată din timpul vizitei pentru a te închide, ca într-un  mormînt, în fața colii de scris.

Conferință de presă cu mai-marii Consiliului Europei și cu șefii celor două state puternice de pe continent: Helmut Kohl și François Mitterrand. Reușesc cu mare greutate să pun laba pe un loc în rîndul al doilea. Avusesem noroc. Primele cinci rînduri fuseseră ocupate cu o oră înainte de începerea Conferinței. Veniți mai devreme, fericiții își marcaseră locul prin sacoșe, poșete, fulgarine, lăsate cît mai vizibil. Au trecut patru ani de la răsturnarea lui Ceaușescu.

La Schönbrunn, prințese ca gunoiul! – exclamă, la un moment dat, nemuritorul Švejk. Reuniunea Consiliului Europei s-a ținut nu departe de celebrul Palat imperial. Văzînd înghesuiala politică la nivel înalt din 8 și 9 octombrie 1993, n-am putut să nu exclam și eu, parafrazîndu-l pe eroul lui Hašek: la Viena, șefi de stat ca gunoiul! O personalitate e măreață cînd e singură. Cînd e cu mai multe, riscă să devină ridicolă. Asemănător unei dive goale. Cînd e singură, e Venus din Milo. Cînd e cu mai multe, e Joiana din cireadă.

Reuniunea are loc la Austria Center. La Austria Center se poate ajunge și cu metroul. Cel puțin așa susține o broșură pe care ne-au făcut-o cadou organizatorii joi seara, împreună cu harta Vienei (ciupită de la vreun hotel pe gratis), programul reuniunii și alte hîrtii, cumplit de neinteresante, cum sînt toate hîrtiile pe care ți le vîră pe gît reuniunile internaționale unde se pierde vremea. Noi însă luăm decizia istorică de a merge cu taxiul. Zis și făcut. La Viena, taxiurile sînt pretutindeni. Nu întîlnești însă, ca la noi, mașini de tot felul, de la fragilul Trabant pînă la mediocra Dacie.

Plecat dintr-o capitală unde pînă și un congres al cultivatorilor de leuștean dă totul peste cap, mă așteptam ca reuniunea la vîrf a Consiliului Europei să-ți sară în ochi: printr-o pancartă, printr-un afiș, printr-un polițist în plus. Nimic din toate acestea pe aeroportul din Viena. Nici un semn că, începînd de mîine, va avea loc aici Un eveniment politic major al vieții internaționale. Că orașului puțin îi pasă, ne convingem pornind în căutarea biroului Information. Consiliul Europei ne-a dădăcit, înainte de a o lua spre Viena, să ne prezentăm la acest Birou imediat după aterizare. Evident, dacă vrem să ajungem la hotel.