S-a scris mult despre aventura numită marile descoperiri geografice. La un moment dat, un cetăţean normal, om la locul lui de altfel, sărea în sus, ca lovit de streche, şi nu-şi găsea starea pînă nu se îmbarca pe o corabie menită a-l duce la dracu’-n praznic. De cele mai multe ori, respectivul rătăcea luni întregi pe mări şi oceane, sleit de foame şi de sete, dacă nu-l mîncau la un moment dat camarazii, pe post de şniţel crud, deoarece la bord untdelemnul se cerea economisit, pînă apuca s-audă prin aiurarea febrei strigătul: Pămînt! Brusc întremat, călătorul nostru îşi punea hainele de bal, aduse în cufere din portul plecării, cobora pe ţărm şi, în surîsurile nevinovate ale viitorilor robi, altfel spus băştinaşi, se apuca să boteze insuliţa din cale cu numele Reginei care-l sponsorizase. Asta în timp ce doamnei respective puţin îi păsa de toată tevatura, o dată ce nu-i aducea mult rîvnitele mirodenii, cu care să le dea gata pe celelalte cucoane continentale la prima sindrofie mai acătării.
Cărţile au reuşit să ne vîre în ţeastă că nu-i pe lume căutare mai disperată, mai plină de peripeţii decît cea a unei insule sau a unui cotinent ascuns vederii de imensitatea oceanului planetar. Eu pot însă depune mărturie că există pe lumea asta o căutare mult mai istovitoare, mult mai plină de peripeţii decît descoperirea geografică, fie ea şi mare. E vorba de rătăcirea prin Paris după o toaletă publică.
M-am aflat în Oraşul Luminilor, ultima oară, într-un moment istoric: trecerea la Euro. A fost vorba, într-adevăr, de un moment Istoric? Posibil. Ştim însă că aşa-i zice toată lumea. Despre asta am şi eu punctul meu de vedere. Nu vreau să fac prea mare caz de el, deoarece nu vreau să intru în conflict cu lumea. Cred însă că omul modern are o imensă plăcere de a şti că trăieşte un moment istoric. Strămoşul nostru, Omul de Neanderthal, nu împărtăşea acest sentiment. Cînd îi ardea una în cap cu ciomagul altui Om de Neanderthal, ca să-i ia ciosvîrta proaspăt friptă, Tata Moşu’ nostru nu pretindea că face Istorie. Deşi, între noi fie vorba, trebăluia la un moment istoric. Crăparea capului cu bîta s-a numărat printre primele războaie din Istorie. Războaie mondiale, desigur, deoarece Omul de Neanderthal n-avea încă o ţară şi, cu atît mai puţin, o coaliţie de state. Era, pur şi simplu, singur pe planetă. Omului de azi îi place, însă, să ştie că tot ce face el e istorie. De la întinsul untului pe pîine, dimineaţa, pînă la zbuciumarea aparent deznădăjduită de seara, într-o discotecă. În ce priveşte trecerea la Euro, eu cred c-a fost vorba de un moment istoric. Despre astfel de momente se spune că-l strivesc pe omul simplu, că ne croiesc drum spre un viitor necunoscut nouă, muritorilor de rînd, printre sutele, miile de victime dintre cei mulţi şi mărunţi. Unul dintre aceşti anonimi eram eu, român modest, dacă nu sărac, într-o lume care nu vorbea decît de bani. Timp de o săptămînă, cît am stat la Paris, televiziunile şi radiourile m-au pisat cu măreţul eveniment ce urma să aibă loc în nu mai puţin măreaţa noapte de Revelion. Apăsam butonul de la telecomandă. Pe micul ecran răsărea o jună zîmbitoare, mulţumitor îmbrăcată, care-mi arăta cum să dau restul în Euro. Deschideam radioul. Vocea vibrantă a unui bărbat anunţa triumfător că pregătirile pentru trecerea la Euro sînt gata. Parcă ar fi anunţat că sînt gata preparativele pentru bătălia de la Austerlitz! Sînt aproape sigur că nu numai eu, dar şi milioanele de francezi din jur am stat cu ochii pe ceas şi pe calendar, rugîndu-ne să vină odată miezul nopţii de Revelion ca să mai vedem şi altceva decît trecerea la Euro, moment istoric, Europa Unită, opusul glorios al francului.
Şi a venit ora! A bătut ceasul!, cum ar fi exclamat Poetul. La ora zero şi zero secunde, ca la un semn făcut de sus, din Cer, tot ce era maşinărie în cuprinsul hexagonal francez a trecut la funcţionarea pe bază de Euro: bancomate, casierii, parcometre, căluşei mecanici, vînzători şi prostituate… Din nenorocire, în tot acest iureş au fost uitate nişte maşinării vitale pentru turistul aflat la Paris: toaletele publice. Din cîte se ştie, acestea se hrănesc zi şi noapte cu fise, aşa cum centralele atomice halesc atomi după atomi, un fel de monezi ale infinitului mic. Rămîne o enigmă pentru teoreticianul din mine neglijarea de către autorităţi a maşinăriilor de la toaletele publice, pe care mă încăpăţînez să le consider instituţii fundamentale ale statului de drept. În absenţa unei explicaţii oficiale, nu-mi rămîn decît ipotezele, subminate, desigur, de caracterul lor ipotetic. Înclin să cred, de exemplu, că mai-marii Franţei n-au mai folosit din copilărie o toaletă publică. Bănuiesc că mulţi nici nu ştiu dacă mai există aşa ceva, dacă n-au fost desfiinţate în epoca Internetului şi a zborurilor cosmice.