M-am întrebat, deseori, ce s-ar fi întîmplat dacă pe vremea Înaltei Porți ar fi existat o presă a Țărilor Române? O presă liberă și independentă, firește. Răspunsul l-am primit pe parcursul recentei călătorii făcute în America de o delegație alcătuită din mai mulți șefi de publicații românești actuale. Neîndoielnic, aflată în vizită la Constantinopol, delegația jurnaliștilor din Țările Române s-ar fi interesat, cu o înverșunare ieșită din comun, de imaginea Țărilor Române la Înalta Poartă. Primită nu de sultan (care, firește, n-ar fi avut timp pentru o delegație venită de undeva, de pe cuprinsul imperiului, cînd el avea de purtat rǎzboaie mult mai importante), ci de unii funcționari mai mici în grad, cum ar fi, de exemplu, eunucii sultanelor încă nefavorite, delegația s-ar fi dat de ceasul morții să-i întrebe: Ce părere are Istanbulul despre situația internă din Țările Române? Fiind vorba de o delegație românească, mai mult ca sigur ea s-ar fi împărțit în două. Una care ar fi așteptat, de la măritul funcționar, tolănit pe perne moi și trăgînd din narghilea, răspunsul că în Țările Române lucrurile merg cum nu se poate mai bine. Alta, care ar fi stat cu sufletul la gură să i se spună, fie și într-o formă diplomatică, adică sofisticat-orientală, că lucrurile merg rău. Și o parte și cealaltă ar fi notat cele spuse de auritele buze cu maximă sîrguință. Prima, abia stăpînindu-și hohotele de satisfacție. A doua, cu strîmbături ironice.
Slavǎ Domnului, nu sînt naționalist extremist! Nu cred că România trebuie să dea cu tifla marilor puteri. Nu cred că trebuie să ne izolăm de restul lumii, cum am făcut-o pe vremea lui Ceaușescu. Nu am vanitatea stupidă de a crede că noi, românii, sîntem buricul pămîntului. Că avem cea mai frumoasă iarbă păscută de cele mai frumoase oi de pe planetă. Am însă orgoliul de om. Adică, orgoliul normal al cuiva care nu se crede nici inferior, nici superior unui locuitor al altei țări. Indiferent de mărimea, forța economică și cea militară a acesteia. Și din acest punct de vedere m-am convins încă o dată, în călătoria în SUA, de un blestem care ne urmărește pe noi, românii, de secole. E vorba, indiscutabil, de nevoia de a avea un protector. Unul care să ia locul celui prăbușit nu demult. Un protector căruia să-i cerșim părerea despre noi, deoarece sîntem incapabili să o aflăm cu forțe proprii. Un protector la care să mergem cu pîra, un protector pe care să-l invocăm de zeci, sute de ori, în păruielile noastre interne. Acum cîteva secole era Înalta Poartă. În perioada interbelică au fost Franța și Anglia. După război a fost Uniunea Sovietică. Acum e America. Alt stăpîn, aceleași plecăciuni. Departe de mine gîndul de a-i acuza într-un fel sau altul pe americani. Spre deosebire de turci și ruși, ei nu vor de la noi această ipostază de oameni stînd de dimineață pînă seara cu ochii umezi spre Washington. Mai mult, americanii se simt stingheriți de postura pe care le-o pretindem. Nu pentru că ar fi ei altfel decît cetățenii altor mari superputeri din istoria lumii, ci pentru că nu obișnuiesc să se intereseze decît despre ei înșiși. Despre alții habar n-au. Întrebîndu-i ce cred despre românii de azi, îi obligi la un chinuitor efort intelectual. Acela de a se întreba pe unde vine România. Din acest punct de vedere, ne-a dat o lecție subtilă, în timpul popasului la Centrul presei străine da la New York, președintele Asociației Presei Străine din SUA. Italian de origine, domnia sa ne-a sfătuit să nu ne îngrijorăm prea tare dîndu-ne seama că americanii nu știu aproape nimic despre România. În SUA, na-a zis domnia sa – comunitatea italiană este una dintre cala mai putemice. Ea are ziare, posturi da radio și televiziune. Italia e o țară destul de cunoscută în lume, fie și pentru că numele ai e legat de Mafie. Și cu toate acestea, mulți americani continuă să confunde Italia cu Columbia !
De vină că noi, românii, da la vlădică pînă la opincă, așteptăm cu sufletul la gură ca americanii să-și dea cu părerea despre stadiul atins de România pe calea democrației si a economiei de piață, sîntem chiar noi înșine. Noi, care vedem în Washington un nou Istanbul sau o nouă Moscovă. În tot timpul petrecut în SUA, am avut senzația stînjenitoare că nu facem altceva decît să repetăm azi, la Washington, ceea ce împlineam ieri la Moscova. Aceeași bătălie de a fi primiți de cît mai multe și cît mai înalte oficialități. O bătălie împinsă pînă acolo cu penibilitatea încît, cîțiva membri ai delegației au șters-o pe furiș de la New York la Washington pentru a ajunge înaintea celorlalți colegi de breaslă la oficialitățile trecute în program pentru a se întîlni cu toată delegația. S-au gîndit, vezi Doamne că luînd-o înainte vor putea înșfăca, pentru a o aduce cu ei, în țară, întreaga cantitate de bunăvoință zîmbitoare pusă de o parte de oficialitățile respective pentru întreaga delegație. Celor care aveau să vină a doua zi urma să nu le mai rămînă nimic. Am constatat, de asemenea, aceeași uriașă fericire pe care vor fi avut-o cîndva, în timpul călătoriei la Moscova, jurnaliștii din România Anei Pauker și a lui Gheorghiu Dej. Fericirea de a atinge cu tălpile noastre pămîntul sfînt de unde ne vine lumina. Ieri, de la Răsărit. Azi, de la Apus.
Și încă un lucru. Pentru a vizita Casa Albă trebuie să stai la coadă. Noi, ca jurnaliști aflați într-o delegație oficială, am reușit să intrăm prin față. Pe vremuri, vizitam peste rînd Mausoleul lui Lenin. Acum vizităm, tot peste rînd, Casa Albă.
S-a schimbat ceva?