Vienezii sînt balcanicii nemților. În prima seară a călătoriei mele la Viena a fost o ipoteză. La finele călătoriei, a devenit teză. Nemțescului austriac îi aparțin două lucruri: cumpătarea și eficiența.
Din acest punct de vedere, la Viena totul e cum trebuie. Sînt reclame luminoase, dar ele nu se zbânțuie năucitor, ca în alte părți ale lumii. Clădirile sînt și ele cumpătate: ziduri groase, ferestre mici. Plimbările sînt la fel. În centru, lumea merge de la un capăt la altul al străzii pietonale, fără nici un scop. Doar de dragul de a ajunge la un capăt și a o lua înapoi. Nimeni nu rîde. Nimeni nu se împinge. Și nimeni nu se hîrjonește. Într-o seară, am văzut doi tineri făcînd mare gălăgie. Hait! mi-am zis. I-am prins pe nemți cu ocaua mică! Era însă un grup de turiști italieni!
Și eficiența se vede peste tot. Nemții au o vădită oroare de lucruri gratuite. Toată lumea a pus gazările de la Auschwitz pe seama cruzimii. Nimic mai exagerat. Făcîndu-i săpun pe neputincioși, nemții n-au vrut să fie cruzi. Bătrînii și copiii, nevolnicii nu pot munci. Pentru nemți însă, viața e o uzină mare, un fel de concern Krupp cu Dumnezeu pe post de Președinte Director General. Drept urmare, cei ce nu pot munci n-are nici un rost să mai trăiască. Ei trebuie să dispară cît mai ieftin posibil. Adică nu prin împușcare (gloanțele costă și ele), nu prin spînzurare (cere cheltuială: frînghii, construcții), ci prin gazare. Gaz se găsește din belșug și, în plus, randamentul e maxim. Ca să omori concomitent o sută de oameni prin spînzurare, îți trebuie o sută de spînzurători. Prin gazare, i-ai dat gata în cîteva secunde. Chiar din belșug fiind, gazul costă însă. Trebuie să-ți scoți pîrleala. Cum? Foarte simplu! – și-au zis nemții. Îi facem săpun pe cei gazați. Săpunul îl vindem, și uite așa ne scoatem, dacă nu toți banii, măcar o parte din ei!
Această manie a eficienței se vede peste tot la Viena. Centrul istoric și monumental al orașului e înconjurat de o centură de bulevarde numite ring: Stubenring, Parkring, Schubertring, Burgring, Opernring, Schottenring, Karntnerring. Deși ring înseamnă, pe nemțește, inel, centura e de fapt o jumătate de inel, tăiată de canalul Dunării. Centura Ring, lungă de patru kilometri și lată de 60 de metri, a fost creată de Franz Joseph, începînd cu 1857. Nu din motive de frumusețe, nici de grandoare imperială, cum s-ar putea crede, ci din motive de eficiență. Ringul e mărginit de o parte și de alta de clădiri somptuoase, adăpostind, la vremea imperiului, apropiați ai Curții sau funcționari ai administrației. Pentru împărat, schema era extrem de practică. Cînd voia să cheme pe cineva la Curte, trimitea lacheul de-a lungul Ringului. Și-l găsea cît ai zice pește!
O probă strălucită a eficienței nemțești o putem întîlni însă pe Linke Wienzeile. Nemții sînt mari băutori de bere. Berea provoacă nevoia de a merge la toaletă cît mai des, mai precis, proporțional cu numărul berilor date pe gît. Nemți fiind, vienezii și-au dat seama că din relația dintre bere și urină poate ieși un dezastru: ca un cetățean al capitalei, ieșind noaptea tîrziu dintr-o berărie, și simțind pornirea fundamentală, să și-o satisfacă pe un gard sau pe un tufiș. Ceea ce, pentru spiritul ordonat, bine cumpătat, al vienezilor ar fi fost o blasfemie. În consecință, pe Linke Wienzeile au fost înșirate din loc în loc niște Pisoir. Chiar așa scrie: Pisoir. Să nu fie vreo îndoială în ce privește rostul lor.
Balcanismul e însă mai puțin vizibil. Îl descoperi cu greu în atmosferă, în anumite gesturi. Două seri la rînd, am luat loc la o cafenea de pe Graben. Aer plăcut, bere bună, serviciu prompt. O jună cu fustă lungă și creață, cu creionul spînzurat la brîu de un șnur, sosește imediat. Ajunge doar să-ți treacă prin cap s-o chemi, și ea răsare ca din pămînt. Cînd vine ora închiderii, nemțoaica dispare, lăsînd locul balcanicei: turcoaicei, bulgăroaicei, ba chiar și româncei. Mai că nu ne dă afară!
Culmea balcanismului o întîlnim însă chiar la Austria Center. Ne flăm cu cîteva clipe înainte de sosirea șefilor de stat și de guvern. Totul e numai o încordare. Cameramanii și fotoreporterii stau cu degetul pe trăgaciul aparatului. Șeful protocolului întinde gîtul pentru a vedea, ieșind din tunel, prima mașină oficială. Pe acest fond apar două femei de serviciu, în halate albe și papuci, cu misiunea expresă de a căra un ficus de plastic.