1. O lecție pentru forțele noastre de ordine
Spre deosebire de alte călătorii peste hotare, în cea întreprinsă în Israel n-am luat cu mine camera video. Am lăsat-o acasă, lipsindu-mă de avantajul fixării pe peliculă a unor lucruri unice în lume, sub influența știrilor din presa internațională despre măsurile excepționale de securitate din Israel de teama atentatelor teroriste. Obiceiul nostru strămoșesc în materie de ceea ce se numeşte luarea unor măsuri de securitate e știut de toți bucureștenii:
Poliţişti şi jandarmi cîtă frunză şi iarbă, plantați pe toată suprafața de asfalt a Capitalei, agenți stînd pe vine prin boschete, nu ca să-și facă nevoile, ci ca să-i vedem noi că urmăresc tot ce suflă şi mişcă, maşini cu girofaruri şi sirene urlînd din răsputeri, cetățeni cu cagule şi puști mitraliere stînd să tragă.
Sub puterea acestei experiențe autohtone îmi imaginam cu groază peste ce voi da în Israel.
Dacă la noi, unde singura amenințare cu atentate împotriva populației civile o reprezintă doar cîinii vagabonzi, măsuri de securitate înseamnă darea peste cap a unui întreg oraș, era uşor de presupus ce trebuia să însemne asta în Israel, unde un tînăr visător, plimbîndu-se pe alei, poate fi în realitate un primejdios purtător al unei centuri de dinamită. Bănuiam că instrumentul de luat vederi mi-ar fi complicat enorm existența. Îmi ziceam că, avînd camera video cu mine, voi fi obligat s-o prezint la control din metru în metru și s-o pun în funcțiune pentru a se verifica dacă nu cumva e bombă artizanală. Spre surprinderea mea, excepție făcînd Ierusalimul, unde am văzut militari înarmați în staţiile de autobuze, n-am întîlnit de-a lungul şi de-a latul Israelului nimic din realitatea pe care o reprezintă la noi luarea unor măsuri excepționale de securitate. E drept, la intrarea în marile complexuri comerciale din Tel Aviv erai supus unui control rapid cu instrumentul de detectat explozibilul. Nici autorul examenului, nici instrumentul, nici controlul nu se remarcau însă prin acea brutalitate primitivă a oamenilor aflaţi în misiunea ordonată, ca nu cumva să le scape înăuntru vreun proprietar de explozibil. Era un control atît de politicos şi, mai ales, atît de lipsit de încordare, încît intra perfect în normalitate.
În prima seară, după cazarea la hotel, m-am dus să alerg pe plaja din Tel Aviv. Era pe la unsprezece noaptea. Spre uluirea mea, viaţa se caracteriza aici printr-o normalitate pe care n-o poți întîlni nici pe plaja din Constanţa:
Cetățeni care dădeau fuga, ca şi mine, de-a lungul plajei, perechi de îndrăgostiți, plimbători de cîini, grupuri de adolescenți ascultînd muzică. În convorbirea telefonică de după întoarcerea la hotel, primul lucru spus celor din redacție s-a referit la această surprinzătoare atmosferă firească. Erau false ştirile despre luarea unor măsuri excepționale? Exagera presa internațională? Aşa am fost tentat să cred la început. Mă şi pregătisem să-i trîntesc un articol despre prăpastia dintre realitatea unei țări şi imaginea creată despre ea în întreaga lume de presa căutătoare de senzațional. Mi-am dat seama, după cîteva zile de şedere în Israel, că mă înşelam. Ştirile erau corecte. Presa nu exagera cu nimic. Pentru a preveni noi atentate, Israelul luase măsuri excepționale de securitate. Numai că, spre deosebire de cele la care se dedau, cu atîta plăcere, voinicii noştri, aceste măsuri se defineau printr-o discreție absolută. Totul era supravegheat cu o minuțiozitate excepțională. Numai că această pîndă încordată nu era ca la noi, la vedere, nu tulbura cu nimic viața obişnuită. Alergînd pe plajă la unsprezece noaptea, n-am întîlnit nici un membru al forțelor antiteroriste. Sînt însă sigur, după ce m-am documentat mai bine în Israel, că plaja era înţesată de specialişti în tragerea din orice poziție. Numai că prezenţa lor era extrem de discretă. Puteau fi specialişti antitero, de exemplu, doi dintre numeroşii îndrăgostiţi care se plimbau pe plajă ţinîndu-se de mînă şi spunîndu-şi șoapte dulci. La o adică, şi băiatul, şi fata se întrerupeau din giugiulit şi, scotînd pistoalele din buzunar sau din sutien, trăgeau fără să clipească. Această formulă civilizată, ca să zic aşa, de securitate îşi are cauza în preocuparea Israelului de a nu descuraja turismul din care țara trage un important beneficiu. În acelaşi timp, ea se explică şi printr-o concepție modernă a forțelor de ordine, concepţie în virtutea căreia baza o constituie nu atît descurajarea prin prezența ostentativă, cît mai ales intervenția eficientă, plecînd de la deținerea de informații cît mai bogate. În ce constă lecţia pentru ai noştri, n-are nici un rost să mai insist.