Timp de un secol aproape, stăpînirea turcă e un factor de protejare a monumentelor de pe Acropole, dar şi din întreaga Grecie. Excepţie făcînd distrugerile provocate de folosirea templelor în scopuri militare sau de folosirea marmurei din piesele descoperite întîmplător de ţăranii greci, pentru a-şi ridica un grajd sau un zid de incinte, tezaurul lăsat de antichitatea greacă rămîne aproape neatins.
Explicaţia ne trimite la un paradox al vieţii, lesne de regăsit şi în Istorie. Interesul pentru un teritoriu, pentru un obiect sau chiar pentru un om are efecte contradictorii. Pe de o parte, el scoate din uitare teritoriul, obiectul sau omul respectiv. Pe de altă parte, el stîrneşte pofta de a-l avea sau, în cazul omului, de a-l supune. Considerîndu-le lipsite de interes, turcilor nu le trece prin cap să ia cu ei de pe Acropole, drept suvenir, vreo bucată de monument.
La finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea însă, slăbirea Puterii Otomane atrage atenţia oamenilor cultivaţi din Occident asupra tezaurului reprezentat de gloriosul trecut Greciei. În acelaşi timp, slăbirea Puterii Otomane duce la slăbirea controlului exercitat în Grecia de către autorităţile turceşti. Pe fondul unei mutaţii în conştiinţa occidentală – afirmarea spectaculoasă a romantismului, cu gustul său pronunţat pentru trecut şi, mai ales, pentru strălucita întruchipare a acestora – ruinele –, numărul călătorilor străini prin Grecia sporeşte simţitor. Vizitatorii sunt oameni de cultură, fascinaţi de Grecia Antică şi, prin asta, conştienţi de importanţa unui ciob de marmură dintr-o statuie a lui Fidias. Călătorii străini prin Grecia se întorc acasă nu numai cu impresii de călătorie, pe care le publică, dar şi cu suveniruri luate, fireşte, din prea multă dragoste faţă de Secolul lui Pericle. Nu e prea greu să le ia şi să le aducă în ţările lor, pentru a se făli cu ele amicilor, cîtă vreme pentru ocupantul turc, dar şi pentru localnicii greci, ele n-au prea mare importanţă.
Notele de călătorie stîrnesc, la rîndu-le, un şi mai mare interes faţă de monumentele Greciei Antice. Se pregăteşte terenul pentru o mişcare europeană de solidaritate cu bieţii greci aflaţi sub călcîi turcesc, dar şi pentru creşterea dorinţei de a pune mîna pe piese. E o dorinţă nutrită atît de oamenii bogaţi, care rîvnesc să aibă pentru ei, în colecţiile lor particulare, geniul grec întruchipat într-o statuetă, dar şi de bărbaţii de stat din Europa de Vest, care ţin morţiş ca muzeele naţionale, în curs de afirmare, să aibă cît mai multe piese de prestigiu.
Din acest punct de vedere modelul Napoleon Bonaparte seduce pe mulţi. Din campaniile din Italia, generalul se întorsese la Paris cu inestimabile opere de artă, luate din Italia, inclusiv cu piese ajunse aici prin intermediul romanilor. Bogăţiile jefuite de Cuceritor vor spori fala Luvrului.
Pe acest fond, a avut loc afacerea Lord Elgin, una dintre cele mai mizere afaceri din istoria zisă şi modernă a lumii.
Trecută doar în ghidurile dedicate Atenei, străină marelui public, afacerea merită o radiografie nemiloasă. Pentru că în ea se regăsesc părţile întunecate ale unui capitalism îndeobşte înfăţişat doar în aspectele sale luminoase.
Thomas Bruce, ştiut şi sub titlul de Lordul Elgin, se remarcă din start prin cariera sa spectaculoasă ca militar şi diplomat. S-a născut la 20 iulie 1766 la Londra. A studiat la Harrow, Westminster, Saint-Andrew şi, apoi, la Sorbona. Nu e un ghiorţan, din cîte se vede. E un tip cultivat. Da, dar e şi un şmecher, odată ce, în 1799, pune ochii pe o fată cu zestre: burgheza Mary Nisbet de Dirleton. La 25 de ani, e ambasador la Viena. La 29 de ani, devine locotenent-colonel. În 1791, e ambasador la Bruxelles, iar în 1793, la Berlin.
Decembrie 1798 îl găseşte ambasador al Angliei pe lîngă Sublima Poartă.
La Constantinopol pune el la cale afacerea care va rămîne în Istorie sub porecla de Marmura lui Elgin.
O afacere constînd în luarea cu japca a unor piese de pe Acropole, dar şi din alte părţi ale Greciei, pentru a le vinde apoi în Anglia.
Pentru aceasta, domnul ambasador îşi pune la lucru personalul din subordine.
Cu ajutorul secretarilor săi îşi face o echipă de specialişti în arta şi antichitatea greacă. În cazul Acropole, jaful cerea o pregătire de specialitate.
Şeful acestei echipe e un pictor italian, Giovanni Battista Lusieri, recrutat de Elgin la Napole în 1799.
Banda, pentru că de o bandă e vorba, ajunge în iulie 1801 la Atena. Guvernatorul militar turc al Acropolei nu le permite membrilor bandei accesul pînă cînd nu prezintă un firman de la Constantinopol.
Nu e prea greu lui Thomas Bruce să obţină unul, cîtă vreme Anglia îşi asumă, cu de la sine putere, ipostaza de Protector al Imperiului Otoman, tot mai ameninţat de Rusia.
Documentul iscălit de Vizir, un soi de adresă către guvernatorul militar al Acropolei, se referă la cercetarea monumentelor de pe Acropole şi nu la jefuirea lor.
La insistenţele domnului ambasador, vizirul acceptă în final o prevedere de la care plecînd banda lui Elgin a purces la jaf.
Timp de patru ani, echipa mutilează pur şi simplu marile monumentele ale Antichităţii.
Din Parthenon sunt desprinse şi puse în lăzi 12 statui, 150 de dale din friza lui Fidias şi 15 metope.
Templului Athenei Niké i se ia întreaga friză.
De la Erectheion se desface şi se şterpeleşte una dintre cele şase cariatide.
Membrii bandei au planuri mari. Philip Hunt, capelan şi secretar personal al lordului, se gîndeşte să desfacă în bucăţi Erechteionul şi să-l ducă în Anglia, pentru a-l reconstrui aici.
Acelaşi Philip Hunt pune ochii şi pe Poarta cu lei de la Micene.
Norocul Porţii e că Micene se află la o distanţă însemnată de Mare!
Banda ţine la bani.
Explicabil.
Guvernul englez refuză să finanţeze ceea ce Ambasadorul prezentase ca fiind doar o întreprindere culturală.
Banii sunt daţi de lordul Elgin.
Şi alţi străini îşi puseseră la bătaie averea de dragul Vechii Greci. Neamţul Heinrich Schliemann, descoperitorul Troii, pentru a săpa la Micene. Britanicul Arthur Evans, pentru a scoate la lumină Palatul lui Minos de la Cnossos. Ei însă au dat banii din pur amor faţă de trecutul Greciei. Lordul Elgin îi investise însă într-o afacere. Socotise că ulterior şi-i va scoate, ba chiar că va obţine şi ceva profit.
Semnificativ pentru mizeria morală a omului:
Lordul Elgin a pus pe alţii să fure.
El a fost o singură dată în cei patru ani de jaf pe Acropole, în cadrul unui voiaj întreprins în Grecia, în prima parte a lui 1802. Mulţumit de felul în care decurgea jaful, el se întoarce la Constantinopol trecînd prin Peloponez şi prin cîteva insule. Nu scapă prilejul de a ciordi pe parcurs cîteva statuete şi antichităţi.
Jafului i se adaugă distrugerile. Grăbiţi să termine cît mai repede, bandiţii pun la pămînt părţile arhitecturale pentru a le putea despuia. Pînă în 1805, cînd turcii, prinzîndu-se de escrocherie, interzic activitatea bandei, s-au adunat mai mult de 200 de lăzi cu piese de o inestimabilă valoare.
Calvarul pieselor nu ia sfîrşit o dată cu desprinderea din locurile în care le fixase geniul vechilor greci.
Primele cutii, conţinînd 14 elemente din friza Parthenonului, 4 elemente din friza Templului Athena Niké şi alte cîteva piese de marmură, se scufundă, în 1802, în portul Cytera, odată cu nava particulară a lui Elgin, Mentorul, în care fuseseră îmbarcate.
W.R. Hamilton, primul secretar personal al Ambasadorului, reuşeşte să le recupereze cu ajutorul unor pescuitori de bureţi.
La Londra, piesele sunt expuse acasă la Elgin, cum se întîmplă cu orice marfă de vînzare.
Chemată să le valorizeze, societatea Dilletanti le pune la îndoială ca fiind ale geniului grec Fidias, situîndu-le în perioada împăratului roman Adrian.
Contestării îi urmează rapid scandalul iscat de operaţiunea de jaf.
De un larg ecou se bucură în opinia publică din Anglia denunţarea de către Byron.
În poemul Blestemul Atenei, Atena îi spune naratorului:
„Am scăpat de ravagiile turcilor şi goţilor/
Ţara ta mi-a trimis însă un barbar mai rău decît turcii şi goţii la un loc”.
Deşi o altă societate, convocată de Elgin, stabileşte în 1814 că piesele sînt opera lui Fidias, scandalul întîrzie cu 10 ani vînzarea pieselor către guvernul britanic.
Banii primiţi nu-l salvează pe Elgin de la ruina financiară.
Nu e singurul necaz.
Revenită în Anglia înaintea lui, nevastă-sa are o aventură cu un membru al suitei.
Elgin divorţează şi-şi găseşte repede consolarea. Se recăsătoreşte cu o tipă mult mai tînără decît el. La întoarcerea în Anglia, în timp ce face o cură în Pirinei la Barège, e luat prizonier de francezi şi închis la Castelul fortăreaţă din Lourdes. E eliberat, după ce promite lui Napoleon I că-i va sta la dispoziţie.
Un notabil local, judecătorul Bascle de Lagrèze se va plînge ulterior că lordul şterpelise la plecare cîteva piese antice, descoperite în timpul săpăturilor arheologice în incinta Castelului din Lourdes
Superbă dovadă că distinsul Lord nu se putea stăpîni să nu ciordească o antichitate cînd o întîlnea!
Dacă ar fi vizitat în aceşti ani Acropole, mai mult ca sigur, în pofida avertismentului de la intrare, ar fi pus mîna pe ceva!